Deși ar fi frumos să rămânem nedespărțiți în scurtul timp care ne-a rămas, adevărul e că nu îmi pot învinge firea.

Așa că deseori sunt în orașul Paris. Mie îmi place să zbor, îmi place să părăsesc pământul, rădăcinile nu mă trag înapoi, eu am aripi.

Dimpotrivă, dacă rămân prea mult pe pământ mor ca un albatros, mor ca într-un poem de Baudelaire.

Dar toată viața mea, copilăria, ziarele, maestrul – toate mă cheamă înapoi în țară, în capitală.

Iar firea mea mă împinge să caut mereu să plec, să plec, să plec, spre alte personaje, alte reportaje, alte portrete, alte întrebări. Răspunsuri oricum nu sper să găsesc. Și eu sunt un om “și”. Sunt în Paris și îi caut pe Cioran și pe Istrati, pe Ionesco și pe Cortázar.

Merg pe străzi, a Odeonului, a Colosseumului, unde știu că au locuit Cioran și Istrati, merg la cimitir, unde știu că îi voi găsi, nu departe unul de altul, pe Ionesco și Cortázar.

Merg pe malul Senei și caut un ziar vechi, un ziar anume, un un ziar din 31 august 1974. Ziarul  “Combat”. Ultimul număr. Ziarul lui Camus.

Atunci, cu o zi înainte să vină pentru totdeauna toamna, “Combat” a murit și niciodată n-a fost mai vândut ca la ultima ediție, care conținea doar pagini albe peste care era așezat un titlu atotcuprinzător: “Liniște, ne scufundăm”.

Prietenul meu scrisese un poem despre ziua aceea, ziarul acela, moartea aceea a unui ziar. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani, o unitate de timp în care de asemenea putem avea încredere, după cum mă învățaseră deja Biblia și prietenul meu.

La București, mureau toate ziarele și nimeni nu mai scria poeme la acele desprățiri. Nu-l găsesc.

Mă întorc, totuși, de la Paris plin de lumină și îmi dă prin cap să caut ziarul acela pe drăcovenia aia de computer. Pe internet chiar sunt de toate, așa că dau de el la un colecționar din arondismentul 13. Urmează să mi-l trimită prin poștă, contra unei sume nu chiar modice. Trec zilele, e pandemie și poștașii mor și ei.

Ziarul ajunge la momentul potrivit, cu o zi înainte ca prietenul meu să împlinească nouăzeci de ani, o vârstă la care, orice s-ar spune, nu te mai simți ca la optzeci și nouă.

Va mai avea puterea să îl entuziasmeze ziarul acesta despre care a scris un poem în urmă cu patruzeci și șase de ani?

Da, ziarul lui Camus mai are această putere, iar în ochii prietenului meu strălucește o lacrimă.

• Mă, băiete, nu există o prietenie adevărată între doi oameni dacă ei nu împărtășesc momente emoționante și momente rușinoase. Ca de exemplu, să plângi la căpătâiul unui ziar mort de o jumătate de secol.
• Aproape o jumătate de secol.
• Ții la rigoare, văd.
• Nu am ce să fac, mama e profesoară de matematică. Și tata – profesor de matematică și el.
• Și tu cărui fapt datorezi alt destin?
• Nu știu dacă v-am mai povestit, dar am citit un articol într-un ziar și m-am urcat într-un copac și…
• Și zi așa, autorul era un tânăr de șaizeci și un pic de ani pe nume Radu Cosașu? Ca să vezi!

Una dintre bunicile prietenului meu a ținut o prăvălie de pălării pe Calea Victoriei. Numele prăvăliei era Oscarola. Numele prietenului meu la naștere a fost Oscar. De la prăvălia aceea își lua pălăriile însuși Mihail Sadoveanu.

Una dintre bunicile prietenului meu a plecat pe picioarele ei la aproape o sută de ani în Israel, unde emigraseră deja cele trei fiice ale ei, dintre care cea mijlocie era mama prietenului meu.

A luat trenul de la Gara de Nord și, mai târziu, un vapor de la Constanța, a călătorit pe mări până a ajuns în Orient, unde la fel ca bunica lui Amos Oz a găsit că e cald, plin de germeni, pe care îi poți combate printr-un regim riguros al băilor. Plin de germeni și alte pericole, precum războaiele cu vecinii arabi.

Prietenul meu aborda în chestiunea războaielor eterne din Orientul Mijlociu exact poziția celuilalt nepot, Oz. Și, așa cum îl învățaseră mama sa și mătușile sale, s-a exprimat asupra problemei abia după ce a așteptat autobuzul în Ierusalim și Tel Aviv, gândindu-se că ar putea sări în aer.

În anii 1970, după ani și ani și ani de când familia sa plecase în Isarel, prietenul meu a primit aprobare să-și viziteze rudele, în primul rând mama, la Tel Aviv.

A mers și a continuat să meargă în următoarele trei decenii. Au murit bunica sa, mama sa, mătușile sale și, mai târziu, trecut de o sută de ani, un unchi, soțul surorii mai mici a mamei sale, pe care în literatură a ascuns-o sub un nume din Stendhal: Sanseverina.