Totul a început când a murit mama.

Nu e adevărat, dar e destul de adevărat. Totul a început cu mulți ani mai devreme, poate că înainte să mă nasc. Așa trebuie că a fost.

Dar voi continua să îmi spun că a început când a murit mama. A vrut să fie îngropată în satul ei natal, în aceeași groapă cu tatăl ei și mama ei. Și a murit la exact șapte luni și trei zile după mama sa, bunica mea.

Am îngropat-o acolo. Era decembrie și ploua. Dacă s-ar fi întâmplat cu zece ani mai devreme sau cu douăzeci de ani mai devreme n-aș fi trecut de ziua aceea.

Dar așa ajunsesem deja la patruzeci de ani, ea suferea de multă vreme și mi-am zis și eu minciuna necesară: așa a fost să fie, oricum mai mult se chinuia. Și am mers mai departe.

Aveam, deja, patruzeci și unu de ani, de fapt. Începusem să chelesc și să fac burtă, aveam un trup de tată, deși nu eram tatăl nimănui, poate al unui copil din flori pe un alt continent,  prin China, dar cine mai poate să știe. Nu eram căsătorit și eram îndeajuns de mulțumit de viața mea care nu ducea nicăieri.

Nu mai știu unde citisem că Hristos spusese undeva: Fiți trecători! Dar îndemnul acesta n-a mai rămas în Biblie, așa că a fost uitat.

Teoretic, eram avocat. Practic, trecuseră epocile a doi președinți catastrofali (toți președinții tinerei noastre republici fuseseră catastrofali, dar aceștia din urmă aveau ceva special) de când nu mai avusesem chef de muncă. Încă mai câștigam suficient de mult încât să îmi permit câte un an sabatic din șapte în șapte ani și să nu am grija zilei de mâine. Cel puțin, nu din pricina banilor.

Pe mama am îngropat-o repede. Am fost treisprezece oameni cu totul și l-am pus la socoteală și pe popă, ca să se facă paisprezece. Treisprezece nu e un număr norocos, precum se știe. Cel mai mult au plâns două mătuși, surorile mai mici ale mamei mele, dar probabil că se gândeau deja la propria moarte. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie.

Aveam inima grea, dar n-am putut să vărs nicio lacrimă. Era ca și cum ceva se terminase în mine și se terminase pentru totdeauna. Eram sigur că nu aveam să mai plâng niciodată dintr-o durere a inimii.

Și iată-ne, pe mine și pe tata, patru ore mai târziu la acel mall din capitală unde obișnuiam să mergem toți trei, să mâncăm pizza pepperoni, trei pizza mici, cu blat subțire. Am comandat doar două și am mâncat fără să ne spunem nimic, nu mai era nimic de spus.

Nici înainte nu vorbeam noi prea mult, tata făcuse Polithenica, terminase cu patruzeci de ani în urmă, era un inginer care nu găsea nimic interesant în limbajul juridic. Avea dreptate, dar nici în inginerie nu se găsea nimic interesant. Eram doi sateliți ai aceleiași planete. Mama. Iar acum mama nu mai era.

Nu eram foarte sigur că o să îmi doresc să-l mai revăd curând. Dar l-am privit atent. Un bărbat înfrânt, care abia se pensionase și nu mai știa ce să facă mai departe cu viața lui. În tinerețe era să piardă toți banii la SAFI, apoi era să piardă toți banii la FNI. Era predispus la țepele astea ale tranziției. De fiecare dată îl salva, ne salva mama.

Mama fusese îngerul nostru păzitor, nu mi s-a părut niciodată că o tratează cu suficient respect, dacă nu cu dragoste, dar pe de altă parte știam că îi semăn și că de aceea am și rămas singur. Eram doi singuratici. Și acum, acum ce ne mai lega?

Vrei să mergem să ne uităm pe la Massimo Dutti? Știam că îi plăceau costumele de la firma asta care intrase cu douăzeci de ani în urmă în viața lui și nu mai ieșise niciodată. Avea multe costume și nu avea unde să le poarte. Uneori dormea în costum și nu avea suficient simț al umorului încât să spună că se pregătește pentru moarte sau ceva. Era ciudat. Și eu eram ciudat. Eram doi ciudați singuri.

Îl cunoșteam totuși îndeajuns de bine încât să știu la ce se gândește. Abia aștepta să ne despărțim, să plece la el acasă, la Pitești, și să își încheie seara făcând rebus. Cocoș castrat, din șase litere. Clapon. Cel puțin, așa mă gândeam. Sau poate că nu-și dorea deloc să rămână singur. Ochii săi erau triști, și cum ar fi putut să nu fie. Fuseseră căsătoriți patruzeci și doi de ani. Încă opt ani și ar fi făcut nunta de aur. Și ochii mei erau triști. Eram doi ciudați singuri cu ochii triști.

Bine, a zis, după o pauză scurtă de gândire. Și el pierduse lupta cu kilogramele în plus, dar știam că acum avea să slăbească, fără mama care să aibă grijă de toate, de el. Știam că avea să își neglijeze bolile, guta, și că nu mai avea mai mult de cinci ani de trăit, că nu s-ar fi putut descurca fără ea. Și el știa și știa că știu. Bine, am zis. Și am coborât la magazinul acela. Ne-am minunat de prețuri, s-au scumpit toate, a zis, s-au scumpit toate, am zis și eu, și atunci am avut ideea.

Ce ar fi să mergi cu mine vreo două săptămâni în Tenerife. Facem și sărbătorile acolo, mai uităm de necazuri. Eh, na, ce-ar zice maică-ta dacă ar auzi, nici n-a murit ea bine și eu să plec teleleu prin lume… N-ar zice nimic, aș vorbi eu cu ea și i-aș explica, am zis, bine, bine.

Am plecat peste o săptămână. Drumul a fost lung, dar a rezistat destul de bine și eu lângă el, n-am avut mare lucru să ne spunem nici măcar în cele cinci ore și jumătate cât am zburat. M-am prefăcut că am adormit, iar după o vreme s-a prefăcut și el și până la urmă chiar am adormit amândoi.

Am tras la același hotel la care mergeam în fiecare an de cincisprezece ani, vizavi de plaja Troya în Playa de las Américas.