și când am ajuns în Galilea mi-a fost îngrozitor de sete și am băut pentru prima dată în viața mea singur o sticlă de vin, a fost și pentru ultima dată în viața mea când am băut singur o sticlă de vin, Iisus n-a transformat apa în vin și pentru mine, iar din Râul Iordan n-am mai ieșit nici botezat, curat, vindecat, mântuit, am ieșit cu inima străpunsă de semne de întrebare care au continuat să mă însoțească, m-am sprijinit de ele ca de un baston și am continuat să răsucesc fusele orare, m-am rătăcit în Haifa într-o zi de Sabat și am străbătut-o la pas, dinspre cer mă priveau ochi din care ieșeau flăcări și ochi care mă comptimeau, m-am întors în zorii altei zile la Tel Aviv și am păstrat din vremea aceea amintirea războiului și o pereche de papuci de plajă pe care i-am luat dintr-un adăpost, unde ne ascundeam când începeau să sune sirenele, i-am luat chiar din campusul Universității Internaționale din Tel Aviv, i-am purtat cinci ani, zece ani, cincisprezece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, și ei sunt pe jumătate rupți și înfrânți și încă îi port, și i-am luat cu mine și au traversat pământul și ei nu s-au odihnit niciodată, și în Orientul acela a continuat să nu fie pace, și am trecut, ziceam, și Zidul și am ajuns în Palestina, și am mers de mai multe ori, din nou și din nou și din nou și din nou, la Ramallah și la Ierihon și la Hebron și am văzut totul pe de o parte și pe de altă parte, ca un rabin încă tânăr, și pacea nu era nicăieri, am ascultat oameni înverșunați de ură și mutilați de ura aceea, și dincoace și dincolo de Zid și după o vreme n-a mai existat niciun dincoace și niciun dincolo, doar durerea omenească și a trebuit să fiu mai departe de partea celor care suferă oriunde s-ar fi născut și oricare ar fi fost trecutul celor dinaintea lor și al celor de dinaintea celor de dinaintea lor și tot așa în veacul veacului, când am pornit în primul meu zbor era încă proaspătă și tandră amintirea sfântului Papa Ioan Paul al II-lea, non abbiate paura, aprite, anzi spalancate, le porte a Cristo!, recitam des primele sale cuvinte în fața lumii întregi și îl socoteam un frate mai mare și mai bun, iar cel care i-a urmat mi-a rămas străin, după care a  venit, de la celălalt capăt al lumii, un bărbat umil, smerit, modest și sincer, care și-a ales numele sfântului Francesco din Assisi, iar eu fusesem deja la Assisi și văzusem urmele sfântului și îi cunoscusem miracolele, de aceea când și acest a murit mi-am întins aripilie și am zburat la Roma, și i-am urmat, chiar de pe Corso, cu privirea sicriul care era condus spre cripta din basilica Santa Maria Maggiore, unde a fost dat pământului, și am stat multe ore la coadă cu măicuțele catolice din Africa și din America de Sud și am înălțat cu ele cântece de slavă lui Iisus Hristos, și am strigat cu ele numele aceluia, Papa Francesco, Papa Francesco, Papa Francesco!, și pentru o vreme Hristos a locuit iar în inima mea, ca în vremea binecuvântată a copilăriei, înainte de pierderea inocenței, ca pe vremea binecuvântată a Aleeii Zorilor, și am fost foarte fericit la Roma, fericit ca atunci când am iubit deodată o tânără femeie frumoasă cu care am zburat o vreme, sau ca într-o altă vară când echipa națională de fotbal a Italiei a câștigat un meci important, o cupă strălucitoare și cerul era mai albastru ca oricând și încă nu-mi murise nimeni și aripile mele erau atât de puternice încât nimeni nu mi le putea vedea, și așa mă strecuram eu pe bulevardele vechiului și bunului oraș și mă simțeam acasă, dacă nu aș fi fost robul drumului, dacă nu ar fi trebuit să zbor pentru a trăi mai departe în zbor poate că aș fi rămas o lună, un an sau un secol și la Roma și aș fi încercat să fiu mai departe fericit, poate că aș fi mers în întunericul cinematecilor și aș fi căutat acolo lumina filmelor de cinema din anii 1950 și inima mea ar fi dansat pe sub cămășile mele de in, aș fi fumat pipă și aș fi fost un înțelept profesor de filosofie, fin cunoscător al presocraticilor, dar mie mi s-a dat zborul, așa că am zburat prin toată Italia, am zburat, am zburat, am zburat, am zburat, la Florența, și la Verona, la Milano și la Torino unde am căutat un cal să-l îmbrățișez și să înnebunesc, ca Nietzsche, dar nu am găsit niciun cal, la Palermo și la Catania, la Bologna și la Parma, la Bari și la Cagliari, la Bergamo și la Brescia, la Ravenna și la Padova, la Perugia și la Trieste, la Veneția și la Napoli, la Como și pe insula Capri, ca primii împărați romani, și peste tot inima mea s-a umplut de frumusețe, în Marche și în Reggio Calabria, în Lombardia și în toată Toscana, inima mea era mulțumită și bătea iar cu pulsul obișnuit al oamenilor, inima mea încetinea, încetinea, înetinea, reciteam clasicii ruși pe atunci și așa, cu inima mea blândă și plină de Mîșkin și Akaki Akakovici, am lăsat splendoarea Italiei și am intrat și în cel mai frumos oraș din lume, cel mai frumos oraș din lume se năștea mereu sub ochii mei și își schimba mereu luminile și umbrele, zidurile și contururile, și de data aceasta era Budapesta, cu clădirile sale dintr-un timp îndepărtat, dar superb, sfârșitul secolului al XIX-lea fusese vârful până la care au urcat oamenii înainte să intre nebunia maselor în istorie și totul să se năruiască, am traversat podurile sale și am stat pe malul Dunării, cu privirea în pământ, în privirea mea intrau pantofii de bronz ai evreilor uciși în Holocaust și niciodată n-am fost mai trist decât atunci, am urmat apa, am lăsat-o să curgă prin mine și nici măcar Viena nu m-a făcut să mă simt mai bine