– Nu mare lucru. Și orice-ar face, oamenii tot o să fure.

– Aia e… Mai aduce și el niște var.

– Și nisip.

– Și pietre.

– Pietre poate să ia acum și de-aici.

– De unde de-aici?

– De-aici, din pereți, na. Dacă Ava nu mai e…

– Păi și ce, dacă nu mai e, înseamnă că vine oricine și ia ce vrea?

Asta însemna. Primii au venit creditorii. Au izbit ușa de perete, au intrat în casă, s-au oprit o clipă în fața mesei pe care zăcea Ava cu lumânarea la cap, unul a vrut să zică ceva, altul a dat să-și facă cruce, numai că n-a apucat, din spate a venit un al treilea care l-a împins și a trecut mai departe,

– Ce sărăntoacă! a strigat răscolindu-i prin lucruri. Nu tu un ban, nu tu ceva mai de doamne-ajută! Numai cârpe și iar cârpe.

Mai erau și ace și nasturi și foarfece, mai era și creta și mașina de cusut, dar în afară de astea chiar că nu mai era nimic, doar n-aveau să-i ia patul care și-așa de-abia se mai ținea scândură de scândură, doar n-aveau să-i ia tuciul sau cana sau damigeana goală de-acum,

nu, pe astea n-aveau de ce să le ia, că n-aveau ce să facă cu ele, așa că au înjurat în barbă, nemernica de Ava îi păcălise, murise fără să le plătească datoriile, ar fi trebuit să-i vândă casa și pământul, dar cine să se ocupe de asta? și cum să-și împartă câștigul? ei erau mulți și împărțiți la toți, banii ar fi fost puțini, așa că mai bine se lăsau păgubași și băgau la cap ca data viitoare să nu mai dea amărâților bani împrumut.

– Vedeți?

– Ce să vedem?

– Că nu e chiar așa. Că nu vine chiar oricine și nu face chiar ce vrea.

N-a venit chiar oricine. După creditori a venit Zamfira. S-a așezat pe scaunul Avei și s-a pus pe bocit, era o tânguire înceată, fără jale și fără lacrimi, ce păcat și ce nenorocire, biata femeie era moartă de două zile și nicio rudă nu se arătase pe-acolo, noroc cu ele, cu femeile, că o aduseseră pe Lenuța s-o spele, s-o îmbrace și s-o urce pe masă, că altfel rămânea acolo în prag s-o mănânce viermii, așa cum dacă nu puneau tot ele mână de la mână s-o îngroape a doua zi, avea să se-mpută și să spurce casa și era păcat de ea, de casă, că Ava o ținuse curată și îngrijită, ce femeie! se pricepea și la gospodărie și la grădină și la croitorie, ce bine cosea, cum știa ea să potrivească culorile și materialele și panglicile și fundițele și cum toate lucrurile pe care punea mâna ieșeau bune și frumoase,

dar uite că de-acum Ava s-a dus și nu mai e, și croitorese s-or mai găsi ele, dar casă ca aia nu, că de! se obișnuiseră să vină acolo, mai pentru rochii, mai pentru franțuz, că de nicăieri din altă parte nu-l puteau vedea așa de bine ca din grădina Avei și până la urmă n-ar mai fi contat nici franțuzul, dă-l încolo de sclifosit, dar era așa de bine pentru ele să se întâlnească acolo, mai beau o cafea, mai schimbau o vorbă – departe de urechile copiilor, ale slugilor și mai ales de cele ale soților, că bărbatul Elenei n-o suporta pe Zoe, al lui Zoe n-o înghițea pe Marița, al lui Marița n-o primea în casă pe Caliopi și al lui Caliopi nici nu voia să audă de Smaranda sau de Catinca sau de Caterina, așa că ele ar face bine să se înțeleagă și să vină în continuare acolo să se uite la franțuz din grădină și în zilele ploioase, ce puteau să facă? să intre în casă și să-și facă o cafea.