Roberto Baggio a fost fotbalistul meu preferat. Mi-a plăcut de când l-am văzut prima dată. Aveam aproape șapte ani. Era în timpul campionatului mondial din Italia. Nu mai văzusem așa ceva vreodată.

L-am însoțit cu dragostea copilului toată lunga sa carieră. S-a retras în anul 2004 și de atunci, precum bine se știe, nu mai sunt duminici.

Încă îl însoțesc cu dragostea copilului care am fost. Nu cred că sunt mai mult de unsprezece oameni pe lume al căror destin mă interesează până la obsesie. Roberto Baggio este unul dintre ei.

Copiii știu ei mai bine ce văd și de ce. Eu am văzut în Roberto Baggio poezie și marea frumusețe, singurele lucruri de care, de altfel, mi-a păsat vreodată.

Mulți ani mai târziu am înțeles că fiecare secvență cu Roberto Baggio în galop valorează în inima mea cât o mare pictură a renascentiștilor. Roberto Baggio a fost, așadar, o alegere estetică și sentimentală.

Nu am mai văzut la nimeni, nici măcar la Maradona, o asemenea estetică în jocul de fotbal. De fiecare dată când Roberto Baggio atingea mingea se întâmpla ceva magic pe planeta pământ. Probabil că așa se văd toate când intervine iubirea.

Au trecut zeci de ani de atunci și de câte ori văd imagini cu fotbalistul Roberto Baggio în mișcare am același sentiment: armonia există, viața e în definitiv îndurabilă, iar un joc poate să dea opere de artă.

Nu am știut de la început că frumusețea se întemeiază pe durere. Dar am aflat. Cine trăiește află.

Roberto Baggio era unul dintre fiii aceia ai suferinței, poate cea mai numeroasă familie de pe pământ. Dar era și fiul curajului – iar dintre aceștia, oameni sunt puțini.

Iar mai târziu, când a ratat o lovitură de departajare în finala campionatului mondial din America, am simțit și eu poarta din cer, prăbușirea cerului, sfârșitul lumii.

Și mai târziu am înțeles că nimeni altcineva nu s-ar fi putut ridica de acolo. Italia ar fi pierdut finala aceea și dacă Roberto Baggio ar fi marcat, dar povestea și-ar fi pierdut semnificația.

Roberto Baggio a continuat să joace același fotbal deloc mai prejos de o simfonie.

A continuat să joace același fotbal, învingând suferința, cu acel curaj care a devenit legendă și vers popular.

Cândva, la sfârșitul secolului trecut și la începutul acestui mileniu, oamenii încă știau să recunoască marea frumusețe.

Italienii, mai ales ei, l-au recunoscut și l-au iubit pe Roberto Baggio, profetul visătorilor, cum nu au făcut-o nici măcar cu campionii lor mondiali de mai devreme sau de mai târziu.

Fiindcă au mai fost pe lume campioni mondiali, dar nimeni nu a mai avut curajul lui Roberto Baggio de a merge mai departe, dincolo de sfârșitul lumii. Împărțind la fiecare pas frumusețe.

Și mai târziu, Roberto Baggio a devenit un înțelept. E un budist înțelept pentru care fotbalul a trecut. O persoană smerită, care știe greutatea adevărată a vieții, care a cunoscut durerea și gloria și a rămas, de la început până la sfârșit și dincolo de el, un om demn.

Nu știam la șapte ani nimic din povestea care va urma. În același timp, copiii întotdeauna aleg ceea ce are ecou în inima lor.

Am patruzeci de ani și Roberto Baggio încă e o figură luminoasă în viața mea și încă învăț din curajul său și încă mai caut pe pământ poezia și marea frumusețe.

Căci adevăr vă spun vouă: ochii care l-au văzut cu adevărat pe Roberto Baggio jucând fotbal au fost binecuvântați să rămână etern flămânzi de poezie și de marea frumusețe.