Am poștit la un moment dat o țigară, de-aici ni s-au tras toate. Gangul țipa de studenți pe care nu-i cunoșteam și nici nu doream să-i cunoaștem. Cu toate astea, fețele lor șterse ni s-au întipărit în minte și acum, dacă îi întâlnim pe stradă, lăsăm privirea în pământ și grăbim pasul, ca și când toți ne-ar arăta cu degetul: iată, sunt ei, aceia care s-au iubit și acum nu se mai iubesc.

Ne sprijineam cu spatele de zid iar lângă noi era ușa administrației, unde intram numai o dată pe lună, să plătim căminul. Abia venise toamna și din țigara aceea trăgeam cu poftă visele pe care le desenasem împreună și pe care la sfârșitul facultății deja le uitasem. Deasupra noastră, bătut în cruce de marmură, stătea scris Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, sau cum i se mai spune, moartea iluziilor. Dar pe-atunci nu știam cum arată o cruce. Din gura ta ieșeau cercuri de fum și din ochi inocența, pe care eu o pierdusem într-un fotoliu, cu mult înainte de tine, atât de mult că încetasem până și s-o mai caut și iată, o găsisem, nesperat, într-un gang. Și bineînțeles că aveam s-o pierd din nou.

Ai stins țigara de bordură și-ai aruncat-o, dintr-un bobârnac, la coș. Dincolo de gang, ploaia nu ierta pe nimeni. Și totuși, mi-ai întins mâna și m-ai întrebat:

• Mergem?

În loc de umbrelă, mi-ai dat eșarfa ta în carouri, pe care aveam să o păstrez și să-i împletesc franjurii unul câte unul, atunci când trebuia să inventez minciuni. Eșarfa ta mirosea a fum și a mâncare de casă. Odată ajunși în cameră, ne-am aruncat ghiozdanele în patul suspendat și tu ai desfăcut un borcan de zacuscă. Mi-au plăcut întotdeauna mâinile tale. Pielea lor e întinsă și limpede precum dimineața marea, când se odihnește după noapte. Și totuși prin ele nu vezi nici măcar un rid sau o venă mai aspră, de parcă n-ai fi om, ci sfânt. Sunt mâini blânde și atingerea lor nu-mi lua nimic, niciun vis, nicio lacrimă, niciun dor. Dimpotrivă, mâinile tale pictau pe mine a doua piele, un strat mai luminos de celule, un înveliș menit să-mi țină de cald și să mă țină departe de întuneric și de mine. Atât cât au putut.

• Nu ți se pare că mâinile noastre seamănă? m-ai întrebat pe când ne jucam de-a ploaia pe marginea de lemn a patului, îmbrățișați.
• Ba da, am zis, și poate că asta a fost prima minciună.

Mâinile mele erau deja crestate de șanțuri. Pe dinafară semănau cu scoarța unui copac, iar pe dinăuntru cu măzgăliturile unui copil speriat. Liniile aproape că ieșeau din conturul palmei, ca și când n-ar fi vrut să le citească nimeni destinul, pentru că destinul, în măruntaiele lui, are întotdeauna ceva crud. Dar peste noi se lăsase numai noaptea.

• Hai să dansăm, mi-ai spus când am rămas fără țigări.
• Marțea?

Când ești pe cale să devii adult în toată regula, zilele săptămânii, orele, alarmele, calendarele, toate încep să pună stăpânire pe tine. Duminica nu se spală. Vinerea poți să te culci mai târziu, pentru că sâmbăta poți să dormi până mai încolo. Dar să nu exagerezi, pentru că luni o iei de la capăt. Peste cinci ani, în primele zile de ianuarie, ne vom cumpăra o agendă datată. Dar încă n-a sosit momentul. Iar cel mai frumos din ceas din lume e pasul tău ritmat.

În noaptea aceea de marți am dansat împreună pentru prima dată. Ne-am sărutat pentru prima dată. Ne-am întors pe jos, spre răsărit, pentru prima dată. Abia în miezul zilei, două trupuri se dezlegau într-un pat suspendat, de o singură persoană. Într-o jumătate de bucătărie, colegii tăi de cameră amestecau pe jumătate adormiți un plic de cafea într-o jumătate de cană. Aveau deja trăsăturile șterse, în drumul lor spre a deveni invizibili. Pentru că noi am trăit numai noi doi și numai chipul tău avea pentru mine gură, nas, ochi și viață. Îmi plăcea obrazul tău bărbierit, alteori oboseala lui de a naște fire aspre de bărbat mă gâdila și chițăiam. Îmi venea să mușc din obrazul tău ca o apucată și poate că asta se întâmpla numai și numai pentru că îmi era tot timpul foame. Și câteodată ne prindea un profesor, în gang, și ne întreba când ați mâncat, mă, ultima dată? Dar nouă ne ploua în gură după o țigară și-i răspundeam în gând păi tot cu dumneavoastră, domn profesor, ne-ați luat bulete de cașcaval după repetiții, ne-au ajuns până acasă. Știți, noi, de obicei, ne culcăm cu burta goală, dar cu inima plină. El ne întindea câte-o țigară și ne lua cu el la restaurantul de lângă școală. În scurt timp, din mărinimia iubirii noastre egoiste, îi dădusem chipul înapoi și puteam să-i vedem ochii. Da, era și el om, ca noi.

Uneori ne lua acasă la el, unde ne îmbătam și deveneam nostalgici după vremuri pe care nu le trăisem. Ascultam povești din turnee și ne imaginam că suntem actori pe alte continente, umblând de colo-colo fără să ne gândim nici măcar o clipă la bani. Prin țigările noastre ardea o muzică veche, înainte de Santana fusese Peter Green, înainte de Bob Dylan, nimeni. Acasă citeam în secret Murakami și împleteam franjurii eșarfei tale în carouri.

Visam să facem teatru, un teatru al nostru, tânăr, viu și fierbinte ca nisipul în care ne scufundam prin Vamă, în nopțile de vacanță, când părul tău de inele sărate mirosea a iarbă și a vis. Pentru un teatru adevărat, eram gata să murim de foame. Să ne ținem în palmă sufletele goale pentru ca toți să-și râdă de noi. Eram ca niște bureți, oricine ar fi călcat pe noi, din greșeală sau din rea voință, noi reveneam la forma inițială, pentru că ne hrăneam cu aer și aerul pe care îl respiram era plin de iubire, de vise și de artă. Până când ne-am distrus singuri.

Într-o zi, am fumat împreună ultima țigară. Înainte să o sting, ți-am spus că m-am îndrăgostit de altcineva. Așa a fost de simplu. Eram în gangul facultății și pe lângă noi se loveau de ziduri niște studenți livizi. Nu știu cum arătau ochii tăi atunci, pentru că deja le ștersesem conturul, să nu-i văd. Poate că m-ai întrebat de ce sau de cine sau cum s-a întâmplat asta. Când? Nici nu mai știu și la urma urmei, nici nu contează. Eram atât de liniștită încât m-am speriat de lacrimile care îmi curgeau din ochi. Ale cui sunt lacrimile acestea? Din sigla facultății, cu numele bătut în marmură, se întrevedea piciorul crucii, ce avea să ne poarte prin viață cu ochii tot mai în pământ. După ce ai plecat, am stins țigara și tot ce a urmat a fost previzibil și lipsit de iubire, ca venirea netăgăduită a morții.

Numai că nu știu unde s-a dus teatrul pe care l-am visat. Cred că a murit înaintea noastră iar pe profesorul care ne-a scos din foame aproape că l-am uitat. Am visat un teatru viu până când am ajuns noi înșine niște fosile. Am visat adevărul dar de trăit, am trăit minciuna. Am rămas cu o mână de cuvinte pe care le împletim în propoziții goale, idealuri de artiști ratați de care nimeni nu are nevoie. Nu avem nimic de spus. Între timp, ne-am angajat și ne-am cumpărat agende. Am învățat semnificația cuvintelor director și program. Duminica nu spălăm.

Iar de se întâmplă cumva să ne întâlnim, stăm departe unul de altul și ne ferim de privirile celorlalți. Să nu cumva să se spună despre noi, iată, ei sunt aceia care s-au iubit și nu se mai iubesc.