Nouă la bloc nu ne trebuie acoperișul ăsta de deasupra scărilor de la intrare. Nu ne trebuie și gata. De ani de zile o spun și o repet. O să se rupă și-o să-i cadă cuiva în cap, de praf o să-l facă. O să-l adunăm de sub dărâmături bucăți-bucățele. Nici n-o să avem ce duce la groapă.

Le-am zis de când m-am mutat aici în bloc. Măi, oameni buni, acoperișul ăsta e periculos. Haideți să-l dăm jos. Vai de mine – au zis vecinii – cum să-l dăm jos? Fără el, plouă și ninge pe scări; cădem și ne rupem picioarele. Sau poate mai scapă și ceva de prin vreun balcon, de ne sparge capul. Degeaba le-am zis că e mai bine cu picioarele rupte sau cu capul spart decât la doi metri sub pământ. Degeaba le-am dat argumente. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Se uitau prin mine, de parcă nici n-aș fi fost acolo. Și pentru ei, chiar nu eram. Niciodată n-am fost. Că niciodată n-a contat ce-am spus eu.

Le-am explicat că betonul armat pentru acoperișurile astea de scări nu e solid, ca cel pentru balcoane. Bagă și ei două-trei sârme acolo ca să fie, toarnă niște ciment, mai pun o găleată de pietriș și gata. Cică au făcut beton armat. O caricatură de material care se crapă la primul îngheț și pică la prima furtună. Lasă că o să vadă ei. N-o să priceapă decât atunci când o s-o pățească.

Dar dacă n-o pățesc ei și o pățesc eu? Dacă tocmai mie o să-mi pice șandramaua asta în cap? He-he, m-am gândit și la asta. Și am luat măsuri. Că eu nu sunt genul de om care să stea și să dea din gură ca babele. Eu acționez. Măcar să mă salvez pe mine dacă bunii mei vecini nu vor să fie salvați, mi-am spus.

Așa că de atunci înainte, n-am mai plecat din casă fără să iau cu mine o coadă lungă de mătură. Înainte să ies, băteam cu ea în copertina aia de deasupra scărilor, s-o aud cum sună. Dacă nu auzeam nimic suspect, ieșeam și coboram în fugă. Coada de mătură o ascundeam între crengile bradului de lângă alee – aveam nevoie de ea și când intram. Că eu de trecut pe sub acoperiș fără să-l verific, n-am mai trecut de atunci.

Tot blocul râdea de mine. Dacă mă întâlneam cu mai mulți deodată, după ce mă îndepărtam puțin, îi auzeam vorbind în șoaptă. Nu răzbătea până la mine decât cuvântul „acoperiș”. ”Acoperiș” mă strigau și copiii. Care aveau obiceiul să-mi facă și tot felul de farse. Odată mi-au furat coada de mătură. Altă dată au legat o sfoară în fața treptelor, să mă împiedic. Într-o iarnă au turnat apă pe scări. Ce s-or fi bucurat când m-au văzut dându-mă de-a berbeleacul până în mijlocul aleii!

După o vreme au renunțat. S-au obișnuit. Poate, cine știe? m-or crede nebun. Dar nebuni sunt ei. Că numai niște oameni cu probleme la mansardă pot să treacă nepăsători pe sub bomba aia cu ceas. Că e o bombă cu ceas, îi aud ticăitul. Tic-tac, tic-tac…

Acum cinci ani i-a apărut prima crăpătură. Era pe 7 martie, că mi-am notat. Eu notez totul, să se știe. Să nu aud pe vreunul că nu l-am avertizat. Deci, cum ziceam. Era pe 7 martie, o zi frumoasă, caldă – o binecuvântare după iarna cumplită care de-abia trecuse. Se topea zăpada, curgeau streșinile, picau țurțurii. Am dat ocol scărilor și am zărit-o: o crăpătură adâncă și lungă, căscată chiar la baza copertinei. Am sunat la toți vecinii. Am bătut la uși. Am strigat. Le-am explicat. I-am rugat. I-am amenințat. I-am implorat. Nici nu mi-au răspuns. Nici gând să dărâmăm nenorocitul ăla de acoperiș. Iar de reparat… ce să repari? Am pus bani de la mine, am cumpărat un sac de ciment și am chemat un zidar. A făcut acolo o cârpeală, a băgat banii în buzunar și dus a fost.

În primăverile următoare au apărut, nu una, ci zeci de crăpături. Erau pe toate părțile. Ca o pânză de păianjen care cuprinde încet-încet totul. Ca o boală care te roade pe dinăuntru. Că nu erau doar crăpăturile. Mai erau și zone în care se măcinase cimentul și căzuse. Lăsase în urmă găuri adânci și locuri în care se vedea fierul. Acum când băteam cu coada de mătură în copertină, era imposibil să nu pice câteva pietricele sau niște moloz. Iar crăpăturile se măreau văzând cu ochii. Ce-i drept, cele din partea stângă erau mult, mult mai mari decât cele din dreapta.

Așa că-mi luasem obiceiul de a urca prin dreapta. Puneam piciorul pe treapta a doua și de acolo din doi pași eram sus. Cronometrasem. Aveam nevoie de o secundă pentru a mă pune la adăpost de pericolul care mă amenința permanent. Numai că tot urcând prin dreapta, am neglijat stânga. Și uite-așa, m-am pomenit într-o toamnă că inconștientul de Ionescu (singurul care putea să treacă de la el din balcon pe acoperișul de deasupra scărilor) își pusese acolo butoiul cu varză! Se cocoșase biata copertină, iar crăpăturile i se căscaseră ca niște răni. După câteva discuții și o reclamație la poliție a dispărut butoiul, dar în primăvară au apărut vreo trei ghivece cu roșii. După ghivece – niște saci cu nuci. Pe urmă – covoare puse la uscat. Un dulap. Două biciclete. Ionescu se purta de parcă acoperișul ăla ar fi fost magazia lui. Măsuram crăpăturile cu șublerul și îmi notam în jurnal. Jurnalul copertinei. Scriam zilnic dimensiunile avariilor și o dată pe săptămână fotografiam totul. Iar cu documentația mergeam să fac plângere. Sesizările de la poliție, plângerile penale împotriva administratorului și cererile de demolare pe care le-am depus la primărie, la cadastru, la fondul locativ și la urbanism au trecut de mult de o sută. N-am primit niciodată niciun răspuns. Ba dimpotrivă, doar reproșuri că-i fac să-și piardă timpul și priviri cu subînțeles.

Iarna trecută, din cauza mormanelor de zăpadă pe care nu le-a dat nimeni jos, acoperișului i s-a rupt colțul din stânga. S-a desprins odată cu țurțurii, numai că n-a căzut, ci a rămas atârnat în niște sârme ruginite. De Revelion, băiatul lui Ionescu a avut musafiri. Câțiva descreierați au dansat pe copertină. Au lansat rachete cu artificii, au tropăit. S-a rupt și colțul din dreapta. Văzut de departe, cu cele două colțuri care-i atârnă, acoperișul aduce cu un botul căscat al unui leu. Mă trec fiorii de fiecare dată când trebuie să mă strecor printre colții lui uriași. Tremur și transpir. De asta am început să nici nu mai ies decât atunci când e strict necesar. Adică doar la muncă. Cumpărăturile mi le fac atunci când mă întorc. În weekend nu mă duc nicăieri. Mi-am instalat la geam o oglindă pe care o manevrez cu niște pârghii de sârmă. Așa pot să văd totul. Cine vine, cine pleacă. Dar mai ales, dacă pune cineva ceva pe copertină.

N-am mai dormit de cinci zile. Iar de ieșit, n-am mai ieșit de vineri când m-am dus la medicul de familie. Aveam palpitații. Dacă mă apropiam de fereastră simțeam cum mi se urcă inima în gât, cum îmi bate să-mi spargă pieptul. Iar dacă mă duceam spre ușă mă apuca durerea de burtă. Mă ardea tot corpul. Amețeam. Mă sufocam. Medicul de familie m-a trimis la cardiolog. Cardiologul m-a trimis la neurolog. Neurologul m-a trimis la dumneavoastră. Dar dacă vreți și dumneavoastră să mă trimiteți la altcineva, să știți că nu mă duc. Eu de aici nu mai plec. Nici la alt doctor și nici acasă. Atâta vreme cât nu se demolează acoperișul ăla, eu în bloc nu mai calc. Nu vreau să mor strivit sub dărâmături.