Urmăresc zgomotele.

Trec din bucătărie în dormitor, apoi în baie. Aș putea spune că trag cu urechea, dar n-am nevoie. Plafonul este subțire, nu trebuie să-mi ciulesc urechile ca un câine de urmă ca să aflu ce se întâmplă în apartamentul de deasupra.

E adevărat că mă mișc greu, dar auzul mi-e mai bun decât mi-a fost vreodată. N-aș fi crezut că la cincizeci de ani o să aud mai bine decât la douăzeci, dar mă jur pe toate cele sfinte că după accident auzul mi s-a ascuțit. Pot percepe ceea ce o ureche normală nu poate distinge, aud tot ce vorbesc vecinii, apa curgând, scârțâitul patului, ușile trântite, tocurile lovind gresia și vocea lui certând-o că merge încălțată prin casă. Uneori mi se pare că-i aud și șoaptele.

Clara spune că numai singurătatea și boala m-au schimbat, că și înainte auzeam la fel, numai că nu eram atent.

Are o singură poveste cu care-și demonstrează teoria și nu pierde nicio ocazie să mi-o amintească: era mică, avea poate șase ani, și o dusesem în parc. Stăteam pe bancă, cu căștile pe urechi. Ea mă striga întruna: Tati, uite cum mă dau pe tobogan! Uite-te ce sus sar! Vezi? Poate nu eram atent chiar tot timpul, că doar și pentru mine era duminică. La un moment dat, m-am trezit cu ea lângă mine, cu genunchiul julit, sânge pe bărbie și ochii în lacrimi: Tati, tu nu ești atent la mine! Nu mai vreau cu tine! Vreau înapoi la mami! O împinsese un băiețel și căzuse din leagăn. Un fleac devenit reproș fără termen de expirare.

Divorțul a transformat-o într-un copil răsfățat. În weekend-urile petrecute cu mine se aștepta să-i ofer fiecare minut, chiar și când eram obosit și n-aș fi vrut decât să fiu lăsat în pace. Pe vremea aia, nimic nu uram mai mult decât locurile de joacă: hărmălaia, colcăiala care nu se mai oprea, puradeii care-mi alergau prin față, croncănitul lor neîntrerupt. Iar Clara parcă o făcea dinadins: nu era duminică de la Dumnezeu să nu mă târască la vreun loc de joacă despre care auzise că e mai grozav decât altul. Toate erau la fel. Ea se purta la fel. Se aștepta să mă entuziasmez de fiecare dată când cobora pe burtă pe tobogan sau se învârtea în jurul unei bare, să explodez în aplauze la fiecare „Tati, fii atent!” și chiar să fiu atent.

Poc!

Sunetul vine din bucătăria de sus. O farfurie, poate un castron. Parcă văd cioburile alunecând pe sub masă, împrăștiindu-se pe gresie. Al doilea pocnet mă face să-mi acopăr urechea stângă. Cu dreapta mă țin de chiuvetă și privesc tavanul.

Vocea lui hârșâită răzbate clar:

Ia-ți bagajele și cară-te, în mama ta de curvă! Să nu te mai văd!

Zâmbesc. De doi ani, de când s-au mutat în apartamentul de deasupra, ascult aceeași emisiune, același teatru radiofonic cu final previzibil. Ea n-o să plece. O să-l facă porc nenorocit, obsedat, nebun de gelozie și după câteva ore de scandal, o să-i aud cum și-o trag pe masa din bucătărie, în balcon sau direct pe covor. O să aștept ca ea să termine, să strige înfundat și apoi să se ducă la baie, să dea drumul la apă, iar eu să rămân în baia mea, în dușul meu de sub dușul ei, cu trupul meu nesătul sub trupul ei ud, la numai un metru distanță de plafonul care ne desparte.

Buf!

Bubuitura asta e ceva nou. Pare un corp căzut. A împins-o. Sau poate ea pe el. O cred în stare. Nu e genul de femeie care să stea cuminte unde o pui. Mai degrabă ar pune mâna pe-o tigaie și te-ar păli cu ea peste cap înainte să apuci să ridici mâinile.

N-am întâlnit-o față în față decât de două ori. O urmăresc de pe balcon când urcă în mașină, dar mai ales când iese la jogging. Face câteva întinderi în fața blocului, se apleacă până capul îi ajunge la genunchi, se răsucește, își ridică picioarele în toate direcțiile, drepte sau flexate, își atinge adidașii cu vârful degetelor și la un moment dat, ca din greșeală, privește în sus. Știe că sunt acolo. Îmi zâmbește. Își scutură coada de cal, își dă șuvițele blonde de pe obraz și-mi face cu mâna. Este momentul nostru. Se uită la ceas și pleacă în alergare ușoară, ca o gimnastă care și-a terminat exercițiul cu brio.

Clic! Hărș!

— Bună, tată! Ce faci?

Mă desprind de chiuvetă, mă sprijin de blat, apoi de tocul ușii și privesc spre intrare.

— Ah, Clara! Ai venit mai devreme.

— De ce stai mereu în liniște? Dă și tu drumul pe Antenă, pe ceva. De câte ori vin la tine, e liniște ca-n mormânt. Te-ai îmbrăcat? Ieșim?

— Nu sunt bine așa?

— Stai în treningul ăsta de-o săptămână. Ai pus și niște sâmburi de roșii pe el. Cu pata asta ce-i? În fine, cum vrei. Așază-te. Îți aduc pantofii.

Clara face ce spune. Îmi aduce pantofii de pânză și îngenunchează în fața mea, să-mi închidă șireturile. Pot s-o fac și singur, dar o las. Are tot mai multe fire albe. Poate ar fi bine să-i spun să se vopsească, să-i dau niște bani de salon. Poate data viitoare, că acu` sunt supărat pe ea. A venit prea devreme, neanunțată, și numai din vina ei o să ratez sexul de împăcare. Nu pot să-i explic supărarea asta, dar pe mine mă întoarce pe dos. E ca și cum ți s-ar interzice un hamburger, când toți mănâncă cu poftă în fața ta. N-o să mai pot să mă trântesc în patul meu de sub patul ei. N-o să-mi mai închid ochii ca s-o văd, să-i șterg cu degetul arătător broboanele de sudoare de pe tâmple, să-i admir coapsele fără colanți, sânii fără susținere, buzele fără control. S-o trag de păr, s-o mușc, să mă iubească.

— Data viitoare să vii să mă scoți la plimbare când te sun eu. Poate sunt ocupat. Poate dorm. Nu poți veni așa, când ți se năzare.

— Eh, da! Mare program mai ai. Stai în liniște și te plimbi de colo până colo ca ursul în cușcă. De când ai căzut din nenorocitul ăla de cireș, îți tot spun: ia-ți scaun cu rotile și începe să trăiești! Asta nu e viață, să stai numai în casă și să mă aștepți de două ori pe săptămână să mergem la Profi.

— Mi-e bine așa.

— Îți trebuie un scaun cu rotile. Înțelege odată și nu te mai încăpățâna ca un catâr. Dă-mi și stângul.

— Dacă ai venit numai să mă cerți, lasă-mă. Nu-s un boșorog, să am nevoie de scaun. Sunt în putere.

— Nu poți să mergi singur trei pași. Dacă nu te țin eu sau nu ai un perete aproape, te duci pe spate.

Mă ajută să mă ridic. De la etaj nu se mai aude niciun zgomot. Am nevoie de timp. Nu cer mult. Zece minute, cât să aud podeaua trosnind, tăblia lovind peretele, râsul ei înăbușit. Să știu că-i e bine.

O rog pe fiică-mea să coboare cu gunoiul și să ducă borcanele goale la boxa din subsol. Iese docilă, cu expresia aia moștenită de la maică-sa, care îmi spune că a obosit să mi se opună. În sfârșit, am puțin timp. Adulmec zgomotele, trec dintr-o încăpere în alta ținându-mă de pereți, clanțe, mobilă. Nimic.

Clara se întoarce, îmi potrivește șapca pe creștet, îmi agață brațul de-al ei și ieșim la lift.

La etajul trei este agitație mare. S-au adunat vecinii ca la circ.

— Ce naiba s-a întâmplat?

— Cică a fost scandal la apartamentul de sus. Când coboram cu gunoiul urca poliția. Salvarea ajunsese deja. Pare că e ceva grav. Dar tu, că stai fix sub ei, n-ai auzit nimic?

— Eu? Nu, nimic.

— Vezi? Și mai zici că ai auzul fin! Ți-am zis că ți se pare.