Și viața continua să curgă pe lângă noi ca râul pe care uneori, dimineața devreme îl auzeam în vale, ca ploaia pe pământul care părea că n-o să se mai poată spăla niciodată de scrum și cenușă, ca visurile oamenilor, ah, oamenii! nu se opreau niciodată din visat,

o piatră de-aici, o piatră de-acolo, pământ de cărămizi, un cuptor să le ardă, scânduri pentru gard sau dacă nu scânduri, atunci bețe și crengi, șiță – adică niște plăci subțiri de lemn de pus pe casă, drept acoperiș, iar dacă nu era nimic din toate astea, atunci măcar se găseau paie – să le amestece cu lut, să facă chirpici și să încropească un adăpost,

oamenii veneau unul câte unul, adunau pietre și pământ, bețe și crengi, după care tăiau, frământau, potriveau, aranjau, săpau, udau, culegeau, îngrijeau, mereu cu spinarea cocoșată și capul plecat, și rar, rar de tot își ridicau privirea,

– Doar ăla n-o fi uliu!

– Să dea Domnul să nu vină iar furtuna!

uneori veneau și uliul și furtuna, alteori nu, în ziua aia n-au venit, în schimb a venit o femeie cu o rochie simplă, albastră și lungă,

– Ce haină ciudată.

– Cum ciudată?

– Ciudată. N-am mai văzut așa ceva. Femeile nu se îmbracă cu sac din ăsta. Au ie și fotă.

– Și basma.

– Și opinci.

– Sau rochii roșii.

– Ori aurii, mari ca niște clopote.

– Și mantii cu blană albă.

– Cercei grei.

– Coliere.

– Pălării cu panglici.

– Și pantofi de catifea.

– Sau de mătase.

Femeia n-avea nimic din toate astea, dar avea o broșă care trecuse neobservată, părul cenușiu strâns într-un coc și, cu toate că era trecută de-o vârstă, avea spatele drept și ochii ridicați spre cer,

– Ce se tot uită-n sus? Găini n-are, așa că nu-i e frică de uliu.

– Și nici furtuna nu pare să vină.

Dar femeia nu după astea se uita, femeia se uita la cer încercând să-l măsoare, până acolo, da, da, cam așa, cam până acolo, spunea și trăgea o linie cu degetul în aer, a zis de câteva ori în ziua aia și a mai zis de vreo câteva ori și în ziua următoare când a apărut din nou cu un bărbat tânăr și o căruță încărcată cu lucruri, până acolo să fie, da, da, cam așa, i-a zis bărbatului și a tăiat din nou cerul cu degetul,

bărbatul a dat din cap și s-a apucat să descarce căruța, iar locul s-a umplut dintr-odată de bârne, pari, cadre de lemn pentru cărămizi și o grămadă de scule, avea omul și topor, și fierăstrău, și mistrie, și daltă, și ciocan, și roabă, și lopată, ba chiar și un fir de care atârna o greutate, așa cum avusese și meșterul la mânăstire,

la început am zis că știam ce avea să urmeze, numai că n-a fost așa, casele nu erau ca mânăstirile, nu aveau de ce să fie nici împodobite, nici mari și nici înalte, și oricât a insistat femeia și a tras linie după linie cu degetul în aer, bărbatul nu s-a învoit să-i facă o casă până la cer, putea să se surpe dacă era prea înaltă și, oricum la ce-i trebuia? mai bine ar fi fost să se apuce să care bolovani de la râu, să pună la temelie,

femeia avea mâini frumoase, curate și necrăpate, s-a uitat o clipă la ele, a oftat și s-a apucat, dar înainte să ajungă la râu a ajuns la noi care stăteam grămadă una peste alta, acoperite aproape complet cu nisip și cenușă, ne-a luat una câte una, ne-a dus lângă ramele de cărămizi și acolo ne-a lăsat, urmând să ne acopere cu alte și alte pietre, bolovani de râu reci și muți ca peștii între care stătuseră dintotdeauna, într-o apă în care nu intra nimic decât ploaia și picioarele celor care treceau pe malul celălalt sau adunau bolovani să-și ridice case,

să-și facă grădini, să cultive pătrunjel, porumb, sfeclă și cartofi, să crească animale și copii, să lase viața să curgă prin ei, ca râul pe care uneori, dimineața devreme îl auzeam în vale, ca ploaia, ca visurile oamenilor, ah! oamenii!