Am plecat. Nu, că sunt bine. Sunt aici, în Franța, sunt bine. Am plecat, de ce să mai rămân? Ca să ce? Păi, nu știți, nu știți ce e acolo? Nu știți cum e țara aia? Dumneavoastră nu citiți știrile? Nu sunteți la curent? Nu sunteți informați? Acolo femeile nasc pe trotuar, criminalii scapă întotdeauna și la conducere sunt hoții. Nu, nu… ăsta a fost visul meu: să plec, să plec și să nu mă mai întorc acolo.

(Nostalgic): Bine, n-am avut chiar dintotdeauna visul ăsta. Când eram mic, mă uitam la teleenciclopedia, mai știți teleenciclopedia și mă gândeam cum să fac oamenii nemuritorii.

(Și mai nostalgic): N-am reușit să fac oamenii nemuritori. Nemurirea nu există. Știți ce zicea un scriitor rus? Că fără Dumnezeu și nemurire, nu există nici om. Nu mai știu cine zicea. Cred că Dostoievski. Sau Tolstoi? Sigur nu era Cehov. Dostoieveski… el trebuie să fi fost.

Eram prin clasa a zecea când am aflat că la nemurire nu putem ajunge. Atunci a murit mama. Atunci m-am hotărât să dau la medicină. Am dat la medicină. Dacă nu pot să fac omul nemuritor, măcar să nu mai sufere atât înainte să moară. Acum sunt medic și am plecat. Nu mai am nimic în țara de acolo. Bine, doar pe tata. Dar cu taică-miu nu mai vorbesc de zece ani. Mi-a aruncat toate amintirile pe care le aveam de la maică-mea. Le-a pus întâi în pod și apoi le-a dus la gunoi. Nu mai am ce să vorbesc. Nu mai vreau să aud niciodată de taică-miu. Oricum nu mi-a plăcut niciodată.

De când a murit maică-mea am simțit că am rămas singur pe lume. Cred că așa și era. Eram singur pe lume. Am făcut facultatea, rezidențiatul și m-am însurat ca să nu mai fiu singur pe lume. Știți ce nume frumos are? Cleopatra. Nu e frumos? Eu îi spun Cleo. Și ea a făcut medicina. E orelistă, s-a specializat în urechi. Așa i-a plăcut ei să facă. Să se ocupe de urechi. Eu am ales medicina muncii. E bine plătită aici, în Franța. Și am plecat. Am plecat, am plecat, da. Asta am visat, știți? Să scap de acolo. Păi, ce era în spitale… Dumneavoastră chiar nu știți cum arată un spital de stat în țara aia? Dacă aia poate să fie numită țară…

Și am venit aici, aici am venit, a fost bine, ne-am luat casă la Reims. E frumos la Reims, ați fost? Ați vizitat? Ați văzut catedrala? E frumos, da. Și trebuia să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, să facem trei copii sau chiar mai mulți, că avem cu ce să îi creștem. Statul francez se îngrijește, nu e ca acolo. Nevastă-mea a pierdut prima sarcină. Măi, Cleo, nu mai fuma în timpul sarcinii, că i-am și spus. Dar a pierdut-o și apoi n-a mai vrut copii, apoi când a vrut, n-am mai vrut eu. Apoi i s-a făcut tot mai dor de casă.

(Deschide fereastra) Și acum a plecat. Cică nu s-a  adaptat. Cică nu avem niciun prieten, și așa e, că nu avem, dar eu ce să fac, dacă francezii nu sunt prietenoși? Cică îi e dor de mămăliguță și de sarmale. Păi, măi, Cleo, nu-ți trimite maică-ta pe autocar sarmale din două în două săptămâni… Nimic. N-am avut ce să-i mai zic. Că ea pleacă și gata. Și a plecat.

Și am rămas singur aici, în țara asta… A fost visul meu, știți, să plec de acolo? Și acum uite că s-a făcut țăndări. Țăndări s-a făcut. Dar nu mai am unde să mă întorc. Unde să mă mai întorc? Dumneavoastră nu știți ce se întâmplă în țara aia?

Bine, acum… Treaba e că nu e chiar cum am visat, dar am aici serviciul, am viața aici, nu mai am nevasta, e adevărat, ea s-a întors. Aș putea să mă duc să o iau înapoi, dar n-ar veni, n-ar veni. Știu bine. Într-o seară nu m-a mai primit acasă, așa, deodată, fără avertisment. Am dormit la hotel. Ploua. Și e bine că ploua, că și mie îmi venea să plâng și am patruzeci de ani și e aiurea să vezi un doctor de patruzeci de ani plângând pe stradă. Bine că ploua. A fost visul meu și poate că încă mai pot face, poate că încă mai pot face ceva pentru fericire, știți? Să fiu fericit. Nu știu, să divorțez. Sunt tânăr, nu? Sunt tânăr. Nu, că sunt bine. Viața începe la patruzeci de ani. Nu începe viața la patruzeci de ani?

Oricum, acolo nu mă mai întorc. În toți anii de facultate și de rezidențiat nu mi-am dorit decât să plec și să nu mă mai întorc. În fiecare zi, de cincizeci de ori pe zi, citesc știri din țara de acolo, să văd dacă e tot rău, să mă asigur că n-am greșit. Am puterea să recunosc: n-am greșit, e rău, e foarte rău, bine că am plecat…