Dintre cei cinci bărbați care trecuseră prin patul ei, pe primii doi chiar îi iubise. Cel dintâi  o fascinase cu  motocicleta lui semeață pe care-și purta trupul bronzat de golanăș simpatic, iar al  doilea cu chitara rece la care cânta balade calde la chermezele studențești. Ultimii doi o iubiseră ei, fiecare în felul său. Al patrulea era tehnician de ascensoare, venea de fiecare dată când îl chema, blocată între palierul de nesiguranță și subsolul de singurătate. Cu al cincilea care îi scrisese balade în care predomina culoarea mov, culoarea ei preferată, chiar se și măritase pentru scurt timp până când a constatat că instituția asta nu e pentru ea. Numai  de al treilea nu-și mai amintea nimic. Ca și cum n-ar fi fost. De bună seamă că treaba asta o necăjea foarte tare. Aproape că-i provoca dureri de cap.

Bineînțeles că ăsta nu era singurul lucru de care nu-și  mai amintea. De la o vreme  memoria începuse  să o cam lase. Nu-și mai amintea nume de profesori din școală, uneori chiar nume de colegi. Nu-și mai aducea aminte nici numele filmelor  care-i plăcuseră în tinerețe, nici nume de melodii pe care dansase la discotecă. Ba chiar odată când venise curierul acela ca să-i aducă o pizza cu anșoa nici nu-și aducea aminte că o comandase. Dar să nu-ți amintești un lucru așa de intim,  asta o tulbura. Noaptea aceea i se ștersese complet din minte, bărbatul acela  i se evaporase complet din lobul occipital. Edith Piaf, cântăreața aceea franceză, spusese odată că, dintr-o partidă de sex, cel mai bine ții minte paharul de vin de dinainte și țigara de după. Dar Edith Piaf avusese sute de iubiți, era normal să nu-i țină minte pe toți. Însă ea? Avusese cinci în total, cât degetele de la o mână și uite că tocmai pe mijlociu îl uitase. Singurul lucru pe care și-l amintea era că era politician, unul în ascensiune, dar nu-și mai aducea aminte nici măcar din care partid. De fapt nici nu conta partidul, probabil că îl schimbase de atunci așa cum  schimbase și iubitele. Nu-și aducea aminte timbrul vocii, culoarea ochilor, dacă știa să spună bancuri sau dacă îi plăcea dulceața de trandafiri. Toate acele mici amănunte cu care ne caracterizăm iubiții sau apropiații sau măcar depărtații – toate îi lipseau. Fusese doar o atracție bezmetică, o flacără din acelea care se pot stinge iute ori pot genera bombițe atomice, iar ea din păcate făcuse parte din a doua categorie. Deși creierul o atenționase că e ceva greșit în asta, ea se lăsase purtată de val și nimerise într-un vârtej care o înghițise cu totul și din care nu-și mai amintea nimic.

Și nu că nu făcuse eforturi ca să-și amintească. Încercase tot felul de metode, ajunsese chiar la metempsihoză, dar hipnotizatoarea i-a spus că ea poate să o conecteze cu morții, nu cu viii. Se gândise chiar să meargă la Parlament, la Camera Deputaților, acolo unde se adunau politicienii. Cine știe poate ar fi descoperit că individul ăla, partenerul ei de-o noapte, avansase între timp, poate că era Băsescu sau chiar Johannis. Ori ar fi putut merge la vreo emisiune de televiziune din alea care se ocupă de căutări. Dar se temea  că  va râde lumea de ea, sau mai rău că o vor lua în serios. Deja vedea titlul mare cu litere de-o șchioapă din tabloid – Fosta iubită îl caută pe politicianul cu care a avut o aventură în urmă cu 25 de ani-   și ea numai de tărăboi nu avea chef.

De avort își aducea aminte in schimb perfect. Ținea minte culoarul acela cu uși albe, unde o trimisese Dana, colega ei de apartament, imediat după ce i-a povestit că nu-i venise ciclul. Nu facem un copil dintr-un pariu pierdut i-a spus  atunci și ea considera că avusese dreptate, căci noaptea aceea fusese într-adevăr rezultatul unui rămășag pe care îl pierduse. Retrospectiv îi părea rău. Nu de pierderea pariului îi părea rău, ci de avort. I-ar fi plăcut să audă în casa ei scâncet de prunc. Mai mult simțea că pruncul ar fi fost o fetiță și în cazul ăsta situația ei ar fi putut fi mult mai bună. Fetele sunt drăgălașe când sunt mici iar apoi la adolescență au capacitatea asta incredibilă de a putea conversa  cu părinții, nu doar de a mormăi semnale nedeslușite din spatele monitoarelor precum confrații lor din celălalt cromozom.

Din noaptea aceea, prima ei noapte care nu s-a terminat unde ar fi vrut ea să se termine, a rămas cu insomnii. O vreme s-a uitat la filme. Apoi s-a mutat pe chat. Problema e că majoritatea dormeau la ora aceea. Și oamenii care dorm nu au gânduri și nici chef de vorbit pe chat. Așa l-a cunoscut pe american. Ăsta era norocul ei că intre ea și american era un decalaj de fus orar. În rest erau convergenți. Americanul i-a spus că tot ce avea ea nevoie in momentul ăsta era o îmbrățișare. Una reală, nu virtuală. O îmbrățișare bună este mult mai terapeutică decât un sex prost. Include paharul de vin de dinainte, dar nu și țigara de după. Iar dacă ai noroc, în cadrul programul regional de îmbrățișări, poți beneficia și de un masaj sănătos pe spate. Americanul era un tip practic. Îi plăcea de el nu numai pentru că îi trimitea poze cu grădina lui de lalele, bine îngrijită, dar și pentru că avea trei copii. Trei copii – asta spune ceva. Un copil înseamnă perpetuarea speciei. Doi copii înseamnă perpetuarea speciei plus un cont la bancă. Dar trei copii înseamnă toate astea plus o doză considerabilă de responsabilitate. Iar  responsabilitatea reprezintă printre altele să nu dai bir cu fugiții după o noapte de amor. Și eu am trei copii. Și pe mine mă consideră  un om responsabil de care îi place. O dată chiar mi-a cerut să o masez pe spate. Și in timpul ăsta a închis ochii și a încercat să-și imagineze că e mai puțin singură. A încercat și aproape că a reușit .

*

Dintre cei șase bărbați cu care se îmbrățișase, pe primii doi chiar îi iubise. Ceilalți o iubiseră ei, fiecare în felul său. Tocmai de ei se simțea acum cea mai legată. Al patrulea, tehnicianul de ascensoare, o vizita uneori duminicile să-i gestioneze crizele de claustrofobie de când se mutase din casa cea mare din orașul cel mic în garsoniera cea mică din orașul cel mare. Al cincilea, poetul, îi desenase portretul în cărbune pe care îl cuprinse într-o ramă mov  și-l atârnase deasupra oglinzii din baie. Al șaselea avea trei copii și niște mâini finuțe cu care îi  făcea masaj pe spate când venea din America. Iar uneori, în diminețile mohorâte de toamnă, i se pare că îl zărește și pe al treilea. E acolo la masa cea mică din bucătărie și bea o cafea espresso latte. Și deși creierul ei îi spune că e ceva greșit în asta, cealaltă parte din ea ar vrea să se așeze acolo pe scaun lângă el și să-i povestească despre fetiță. Încearcă să-l strige însă realizează că e doar un vis și nici măcar acolo în vis nu-și mai amintește cum îl cheamă. Și de bună seamă că treaba asta o necăjește foarte tare. Aproape că-i provoacă dureri de cap.