– Plânge ca un copil.

– Ce să facă? Altceva nu știe.

– Știe doar să umble de colo-colo cu foile alea în mână și să-i pună pe oameni să ridice zidul în fiecare zi.

– Ca să aibă ce să cadă în fiecare noapte.

– Avea dreptate Vodă: să-l omoare și gata.

– Dar de ce nu-l omoară odată? Mereu zice că-i taie capul, dar nu i-l taie niciodată.

– Nu i-l taie, că e cel mai bun meșter de biserici.

– Manole? Cel mai bun meșter? Atunci cum o fi cel mai prost?

– La cel mai prost n-o fi stând deloc piatră peste piatră.

– De parcă la el stau…

– Poate dac-ar pune și el mâna pe lopată, pe mistrie…

– Dacă ar lăsa foile alea…

– Și ținutul femeii în brațe. Nu mai face niciunul așa. Păi ce-i aia să-și țină femeia în brațe?

– Și asta e tot slăbiciune.

– Nu e slăbiciune. E dragoste.

– Ce dragoste? Manole nu-și iubește decât zidul.

Nu era așa. Manole nu iubea doar zidul. Iubea și foile. Și pietrele. Cărămizile. Frunzele de mesteacăn toamna. Iarba. Roua. Lumina. Pământul. Pe toate le mângâia cu degetele lui fine, nemuncite. Pe toate le atingea cu obrazul, cu buzele, cu fruntea. Dar pe toate le și izbea cu pumnul, le frământa, le răscolea, le sfâșia. Doar pe Ana nu. Pe ea o ținea lângă el, fără să se miște, fără să respire, fără să-i fie foame sau sete și mai ales fără să-i fie somn, i se adânciseră ochii în oasele capului și-i ardeau de acolo ca focurile de pe munte,

– Du-te, Ana,

îi spunea în șoaptă,

– Du-te…

iar Ana se ridica de pe iarbă, îi lăsa mâncarea, își lua coșul gol și pleca, pleca fără să se uite înapoi, nu era noapte și pământul nu se cutremura, dar corpul ei se crăpa, bucăți din el se desprindeau, și mâini, picioare, cap și inimă se prăvăleau ca pietrele mânăstirii, se rostogoleau departe, tot mai departe până când nu se mai vedeau deloc în întunericul pădurii și din ea nu mai rămânea nimic în afară de șoapta lui Manole,

– Ana… Ana…