… Annalena aștepta sprijinită de poarta de fier forjat verde, de la reședința Vandei.  Era o după amiază de mai și prietena ei întârzia acasă. Annalena se gândea cum să-i treacă timpul. Si a scos eșarfa violet de la gât, a întins-o pe parapetul de lângă poartă și s-a așezat. Tocurile și le -a înfipt în trotuar să se sprijine bine. Telefonul i-a rămas în geantă, nu l-a scos, nu mai voia să vadă nici notificări, nici postări, nici să și facă selfie, deși chiar se fardase mișto. Se uita la lume. Oamenii nu păreau interesați de drum. Păreau căzuți înlăuntrul lor, mergeau șleampăt, nesigur. Unii țipau în telefoane. În curtea de vis a vis, un retriever și-a scos capul prin gard și o privea fix, chemând-o cu coadă să-l mângâie între urechi. Mașinile treceau leneșe pe străduța îngustă, pisicile la fel. Auzea voci de copii, “’ țară, țară vrem ostași”’ ziceau, probabil era o grădiniță sau o școală după teii de lângă florăreasa din colț… Annalena fuma și era atentă la respirație. Așteptarea îi crease ocazia asta. Atmosfera din cartier, la ora aceea, i a amintit de bunica Dunaeva …Era copilă, spre clasa a doua. In vacanța de vară la Piatra Neamț, o lăsaseră părinții. Stătea la străbunici, în fapt, că buni încă mai avea serviciu și bunicu murise. Casă bătrânească, cu pământ pe jos. Grădina imensă, aproape fără hotar, mai puțin vecinii pocăiți cu 12 copii, din vale. Cu fântâni multe, în care mai cobora uneori cu văru- său Sasha, mai mare, din Rădăuți . Si mai erau copaci mulți în care se cățărau, făceau ea ca Jane și văru-său ca Tarzan. Apoi mâncau merele și perele căzute pe jos. Și roșii. Și zmeură. Pe atunci nu le spălau, nu era obiceiul asta. Mai era acolo și o anexă, ceva ce azi s-ar numi “luxury antiaging spa” și juma de oră în ea ar fi cât întreținerea pe decembrie la 3 camere. Adică o baie – sauna, cu măturici bio (crengi de copac) cu care ele, femeile familiei, sa băteau pe corp pentru circulație și reumatism (azi ar fi pentru celulită). Și mai era și un câine ținut în lanț, asta o durea pe Annalena, de aceea și-a alungat rapid amintirea asta dând cu mâna peste frunte…În cea mai mare parte din zi, Annalena era singură. Bunica Dunaeva stătea în altă casă, în centru.  Dar îi promisese că după ce termină munca vine s-o ia de la străbunici. Să meargă în oraș, la cofetărie, și apoi  la ea acasă. Să i dea in cărți, să i facă tocinei, ciorbică și  să-i spună povești. Exaltată, s-a pus la poartă din timp, îmbrăcată frumos.. Din când în când mai ieșea în stradă și privea în lung de linie că poate o zărea pe bunica. Dar orele treceau, se asfințea și ea nu mai sosea. “Nu mai vine, Anno, că venea până acu’ dacă era,” zicea străbunica Ida și strabunicu Max înclina din cap, pecetluind zicerea babei. “ Dar mi-a promis, mi-a zis că vine sigur, să fiu pregătită…”. N-a venit bunica Dunaeva în ziua aia. Și nici în altele în care a promis…Nu se întâmplase nimic, probabil fusese doar obosită, dar asta nu se face unui copil, nu îi promiți, apoi îl lași baltă și nici măcar telefon pe fix nu dai ( smartphonul nu era în schemă atunci).

În weekend, când a luat-o la ea, Annalena era fericită, uitase dezamăgirea… Așa credea atunci, dar nu știa că tristețea aia doar se pitise bine de tot în creier și că se va mai întâlni cu ea, repetitiv, de mult prea multe ori… Pisica bunicii fătase și  Annalena a hrănit într-o seară puii cu lăptic. Le -a pus fundițe, i-a mângâiat, le-a vorbit. Voia să ducă un pisoi la București. Erau toți într-un lighean și Anna nu știa pe care să-l aleagă. Nu voia să se ducă la culcare, ar fi dormit cu ei. Buna Dunaeva i-a zis: “Hai în pat, mâine dimineață îi găsești tot aici, pe verandă și te hotărăști tu! “. “Îmi promiți?”. “ sigur că da, hai, e târziu….”. Dimineață, fremăta toată, a sărit din culcuș cu gândul la mâțe și s-a dus glonț la ele. N-a mai găsit nici ligheanul. De parcă nici n-ar fi fost vreodată. A plâns mult  în dimineață aia și nu înțelegea de ce bunica ei a mințit –o. Și unde erau pisoii, că singuri nu puteau pleca, așa cum i-a zis. S-a mai înseninat, amăgindu-se că i-a furat cineva noaptea, fiindcă rămăsese ușa deschisă. Plânsul s-a oprit, amărăciunea nu…

Peste o săptămână, urma să plece acasă la Bucureșți. “Buni, aș vrea să iau pentru  mamutze (mama) o plantă din asta frumos colorată de la tine din grădină, cu rădăcină, s-o pună în ghiveci. Îmi dai?”. “Sigur că ți dă bunica” …Și i-a dat. O frunză mare, verde  ( uite, la fel cu  gardul ăsta de care mă sprijin, și-a amintit Annalena), dar aproape bătrână, care s-a ofilit și a murit a două zi, când au venit ai ei să o ia acasă. Vacanța era gata.

“ Ai fost un om bun și blând, bunico, ai avut grijă de mine și m-ai iubit. Dar de ce a trebuit să mă minți, bunico, de ce?  De ce ai avut nevoie  să cimentezi și mai abitir credința că planeta nu e un loc prea sigur de trăit și că oamenii nu sunt tocmai setați pe sinceritate, nu sunt o rocă pe care să te poți baza?

Acum știu, bunico, că ai avut motivele tale, logica ta, am convingerea că nu ți-ai dorit să mă rănești și să mi lași semne urâte pe termen lung, într-un contract cu limită: viața Ai procedat cum ai crezut tu atunci că e corect. Doar că eu mă plimb prin lume, străduindu-mă, în orice moment, la orice colț, în orice intersecție, cu orice om, să-mi înfrunt credința că planeta nu e…, că oamenii nu sunt…”

Vanda a ajuns când Annalena își ștergea ultimile lacrimi cu eșarfa ei violet.
Au tăcut amândouă și au intrat în casă, trântind poarta verde.