A găsit-o în spatele casei. Îmbrățișa un copac.
— Știi de ce i se spune arborele Iudei?
Are ochii roșii.
— De ce nu stai cu noi?
Eliza smulge o petală dintr-un mănunchi de flori. Au crescut din trunchiul copacului, fără să formeze ramuri. Ea nu se grăbește să-i răspundă lui Răzvan. Astăzi trunchiul lui butucănos nu face altceva decât să îi acopere soarele.
— Îmi place mai mult aici, spune în cele din urmă.
— Bine.
Răzvan face un pas, apoi se întoarce.
— Și ce le zic dacă mă întreabă de tine?
— Adevărul.
*
Cu o seară înainte ar fi dat orice ca adevărul să se ascundă undeva, după blocul de zece etaje, asemeni lunii pe timp de vară.
— Simt că trece viața pe lângă mine și că nu fac nimic, îi spuse în loc de noapte bună.
— Te țin eu legată?
— Nu, doar că…
— Vrei să dai vina pe mine pentru nefericirea ta, așa faci mereu.
Apoi adormi și vreme de câteva ore, Eliza ascultă sforăitul lui și mașinile care treceau din minut în minut pe bulevard. Oameni care se întorceau de la petreceri. Oameni care plecau în vacanțe cu noaptea-n cap. Oameni fericiți? Ori de câte ori avea ocazia, Răzvan declara că el, unul, își găsise fericirea. Dar dacă era așa de fericit de ce simțea nevoia să-i disprețuiască pe cei care încă se zbăteau în mocirlă? Pe la ora trei își făcuse apariția luna.
Dimineața, urmărind de la fereastră cum părinții își duceau copiii la școală, se gândi că era prea tânără și totodată prea bătrână pentru propria fericire. Răzvan își invită prietenii la un grătar în sat, la casa bunicilor. Unde își regăsise fericirea.
— Pe mine nu mă întrebi?
— Vino dacă vrei să vii.
Nu voia, dar văzu în cafea o inimioară de spumă.
Casa, grădina, fântâna și pădurea îl făceau pe Răzvan să se simtă mai bogat decât toți prietenii lui, cel puțin asta îi spusese prima dată când o adusese la țară. Chiar dacă era o casă goală, cu pereți scorojiți, Răzvan ținea cheile într-o borsetă pe care o purta mereu la el. Ca orice om bogat, se temea să nu-l tragă pe sfoară apropiații. Bunicii lui pierduseră tot. Îi păcăliseră notarul și cumpărătorii să vândă, că banii o să-i primească altădată, cum scria pe contract. Au vândut și banii nu i-au mai primit. Abia după moartea lor reușise, prin multe alergături și procese, să recupereze pământul și casa.
*
Eliza lasă copacul în urmă și ocolește grădina până ajunge din nou în fața casei.
Acolo, Maria își alăptează fetița, iar bărbații privesc în depărtare strada.
— Ce vrei să te faci când o să fii mare?
— Președinte, îi răspunde fetița de trei ani lui Răzvan, după ce renunță la sân.
— Ar fi bine dacă am avea o femeie președinte, nu-i așa, Eli?
Eliza bănuia de unde-i vine chestia asta, o mai simțise și înainte, la prietenele ei. Se gudurau pe lângă femeile fără copii, cerșind aprobarea lor, în speranța că își păstraseră farmecul, umorul și alianțele. Poate că nu-i tocmai ușor să alăptezi vreme de trei ani. Așa că-i face jocul.
— Da, ar fi bine.
— Tu ce zici, tati?
— Eu zic să ne-apucăm de grătar, bombardiere.
N-ar fi recunoscut niciodată față de Răzvan cât de proști îi considera pe prietenii lui. Trăiau pentru sfârșitul săptămânii, pentru astea două zile în care ar fi dat orice să plece de acasă. Cumpărau hălci de carne de la magazinele angro, țineau pe balcon rezerve de cărbuni și în congelator rezerve de gheață, ascultau muzică la player-ul din mașină, cu geamurile deschise, și neapărat aveau nevoie unii de alții ca martori la propria viață. Uneori vorbeau despre politică, alteori despre fotbal. Femeile miroseau a mâncare, bărbații a bere sau a ulei de motor. Economiile lor zburau de la unul la altul, în funcție de nunți sau botezuri. În zilele bune, Răzvan numea asta comunitate, în zilele proaste, circ. Dar mai bine murea decât să-și contrazică prietenii.
— Dac-ajungi președinte, o să-ți mai aduci aminte de prietenul tău preferat?
Copila dormea deja, pe pătura întinsă la umbră, așa că Răzvan și părinții viitorului președinte continuă discuția despre strategia de tipărire a dolarilor americani. Micii sfârâie pe grătar și Eliza se gândește că ar fi fost mai bine să se îmbrace și ea tot în trening. Sau să fi plecat cu Erasmus acum zece ani, când a avut ocazia. Când grătarul e gata, o ajută pe Maria să taie roșiile.
Mănâncă împreună. Șefa de stat se trezește și mănâncă doi mici, iar la desert suge puțin din sânul mamei.
După masă, Răzvan se plimbă cu fetița prin curte. Culeg flori din arborele Iudei, îi arată unde ținea bunicul porcii, unde ținea sacii cu mălai, îi arată fântâna. Eliza merge în urma lor. Vrea să le facă o poză cu telefonul, dar se răzgândește și îl pune la loc în buzunarul sacoului. Există deja în telefonul ei o colecție întreagă pe nume Răzvan și copiii. El le notează zilele de naștere într-un carnețel. E primul care sună de ziua lor. Păstrează amintiri cu ei de când aveau un an, doi, trei, nouă. Toți copiii prietenilor sunt acolo. Stătuse cu ei când părinții nu aveau cu cine să-i lase. Le citise povești, îi ștersese la fund, îi aplaudase la serbări și la concursuri. De curând a cumpărat un scaun auto pentru copiii mai mici. L-a instalat în mașina lui.
Poate că te simți un om mai bun atunci când te iubesc copiii.
Și cu toate astea, nu și-i dorește pe-ai lui. Vrea să-și trăiască viața ca la restaurant. Să ocupe un loc la cea mai bună masă, de unde să poată privi pe fereastră, să urmărească viața, să comande ce poftește din meniu, să plătească și la final să plece.
Eliza caută pe internet despre arborele Iudei. O legendă spune că ar fi copacul de care s-a spânzurat Iuda, după ce l-a trădat pe Iisus. Dar în alte culturi e considerat arborele iubirii, pentru că frunzele sale au formă de inimă. Un copac ornamental, care nu are ce căuta pe-aici și totuși aici îi găsise locul cineva.
Răzvan rupe câteva narcise din grădină. I le dă fetiței, apoi îi spune ceva la ureche.
— Pentru tine, murmură fetița.
Eliza ia narcisele și copila rămâne cu brațele întinse.
Nu e pregătită să primească în brațe un corp străin. Deodată, în timp ce-l privește pe Răzvan, își simte străin propriul corp. O renaștere prematură peste o carne aspră în care viața pătrunde pe nedrept. Când el îi pune fata în brațe, Eliza simte greutatea copilei apăsându-i pieptul și burta, de parcă întreaga lume s-ar fi înghesuit acolo, într-o ființă mică. Fetița urlă. Eliza își desface brațele, dar trupul micuței se încleștase deja de-al ei. Îi băgase unghiile în pielea gâtului și o lovea cu picioarele în burtă.
Răzvan o smulge pe fetiță și-i sărută obrazul plâns. Eliza fuge. Trece de părinți. Nu știu de ce plânge, nu i-am făcut nimic. Aleargă prin grădină până când bocetul copilei devine mut. Se oprește în spatele casei, lângă arborele Iudei. Vede niște frunze negre, uscate, pe ramurile din vârf. Nu ajunge la ele.
— Mergem la mașină, o anunță mai târziu Maria. Între timp, și-a pus o narcisă după ureche. Imediat se întunecă. În noaptea asta o să fie lună plină.
Pe drum, Maria și soțul se țin de mână, iar fetița doarme. Răzvan o așezase în scaunul pentru copii. Doarme cam mult pentru un viitor președinte, îngână Eliza, însă vorbele ei nu acoperă muzica pe care oamenii fericiți o ascultă până acasă. Muzică pentru copii. Veche de când lumea. De ziua ta mămico, în dar ți-am adus inima, și crede-mă, mămico, un dar mai frumos nu se putea.
— Pa, dragilor, își spun unii altora când se despart.
Răzvan îi trimite copilei o bezea.
Geamul din stânga șoferului se ridică și cortina de sticlă anunță sfârșitul piesei. Răzvan pipăie borseta, să verifice dacă mai are cheile de la casa bunicilor. Sunt acolo. Toate sunt la locul lor.
— De ce-ai fost ciufută toată ziua? o întreabă în loc de noapte bună.
— Mă enervează oamenii fericiți, atâta tot.