Așa a început totul, cu un sărut și o sticlă de vin aproape goală, într-una din cele mai frumoase nopți pe care le-am trăit vreodată, cu palmele lui umblând calde prin toate locurile ascunse și urâte ale corpului meu, pe cei trei colaci ai burții, pe spatele care mi se aduna rotocoale deasupra bazinului, pe sânii vulgari, lăsați, grei, pe gușă și mai ales pe celulită, pe celulita care mi se întinsese de la genunchi până la gât și din cauza căreia nici pe căldurile cele mari nu îndrăzneam să ies nici cu mâinile și nici cu picioarele goale,

numai că pe el nu-l interesau nici grăsimea și nici celulita, în noaptea aia a mai vomitat de vreo două ori și a continuat să mă sărute fără jenă, scârbindu-mă și înnebunindu-mă în același timp, pe atunci nu știam nimic despre mintea omului beat, nu mă întrebam ce credea, de ce stătea cu mine și de ce mă săruta,

credeam că omul e om și beat și treaz, și deși gura aia de vin mă încălzise și mă amețise, nu mă gândeam că eu cea care băusem vinul nu eram tot eu aia de dinainte să-l beau, cu timpul am aflat că oamenii erau ca un pachet de cărți de joc – ființe cu o mie de fețe și o mie de stări, iar dacă în mod normal stările astea erau controlabile, la beție nu mai controlai nimic din nimic,

veneai la bar ca un patru de treflă, comandai o bere, beai o gură, te transformai în patru de romb, mai beai o gură, treceai la inimă roșie, gură după gură, bere după bere sau poate nu doar bere, poate după bere treceai la vin și după vin treceai la vodcă, trecând rând pe rând prin întregul pachet de cărți de joc al omului și prin toate fazele posibile, de la veselie la nervi, de la nervi la mândrie, apoi la ură, la dragoste, la melancolie, la tragedie și din nou la comedie, ajungând până la urmă la greață și la uitare, uitare care se lăsa peste tot ce fusese, acoperind chiar și puținul pe care te încăpățânai să ți-l mai aduci aminte,

dar de ce să nu ștergem urâtul? de ce să nu păstrăm doar ce-a fost frumos? am uitat totul, am uitat nopțile terminate în urlete, mi-am șters din minte cioburile și focul, durerea și frica, după a doua bere deveneam regină, de pică, de treflă, de romb, dar mai ales de inimă roșie, iar el – rege trecător la rândul lui prin toate culorile jocului – mă purta în brațe, triumfal, cu toată măreția pe care le meritam, după rang și reputație,

și ce mai conta căderea, căderile contează doar pentru cele care n-au fost vreodată acolo sus, pentru cele care n-au strigat de fericire și n-au fost niciodată regine, pentru cele care-și mușcau buzele și se întrebau de ce-o fi stând cu mine, ce găsise el la o grasă-urâtă-proastă-vai-steaua-ei-vai-mama-ei-vai-tot-neamul-ei-cel-adormit și de ce nu s-o fi uitând la vreuna dintre ele, le durea norocul meu, pleașca asta care picase pe mine pe neașteptate, iar eu aveam grijă să nu se afle nimic din cele ce nu trebuiau știute de nimeni iar de mine trebuiau uitate cât mai repede, îmi făcusem un burete din gânduri albe care le ștergeau pe cele negre, dar mai ales ștergeau amintirile,

așa că acum, oricât mi-aș stoarce creierii nu pot să văd decât nopți lungi în baruri, pe străzi, pe dealuri sau la el acasă, îl văd dansând singur, în văd dansând cu mine, văd umbrele noastre învârtindu-se pe pereții de cărămidă de la Hot Rock, văd luna și văd răsăritul, îi văd pensula amestecând culorile, culorile pe care le amesteca când pe paletă, când direct pe pânză, cu tușe apropiate sau straturi peste straturi peste straturi, îi văd profilul în cadrul ferestrei, îi văd degetele plimbându-i-se prin foc, la brichetă, la lumânare sau printr-unul dintre focurile adevărate pe care avea obiceiul să le aprindă în cele mai neobișnuite locuri,

dar mai ales îi aud poveștile, toate poveștile lui cu clovni și dresori de tigri, cu alpiniști, cu dansatori, cu călători și cântători și căutători, asta trebuia să fim și noi – căutători – și sigur aveam să găsim ceva nemaivăzut, iar pentru asta nu trebuia decât să mergem fără să ne oprim și să ținem ochii deschiși,

ceea ce chiar făceam, umblam cu ochii deschiși în nopțile cu lună și în răsăritul soarelui, în scorburi, în tufișuri, în case părăsite și în șantiere, în tuburile lui cu vopsea, în acuarele și în acrilice, în muzică și în poezie, dar mai ales în vin,

că așa a început totul, poate mai puțin cu sărutul și mai mult cu sticla aia de vin aproape goală pe care am băut-o în noaptea aia.