…Nora a venit la mine cu o șampanie de Panciu. Mi -a zis ca trebuia să ne celebrăm prietenia. 45 de ani de când ne-am cunoscut în sala de balet. Ea era talentată, eu nu. Pe mine mă dăduseră părinții să fac ceva extrașcolar și cu cele mai puține șanse să-mi sparg capul. În afară de șah și pian…

Am lăsat mopul sprijinit de dulap și-am scos paharele alea bune pentru spumante.

„ My person ( nick name ul nostru), îți amintești cum ne așezam pe bordura de vis a vis de Lizica ( vânzătoarea șefă de la alimentara de lângă blocul ei) și ne uitam la oamenii aliniați la coadă ca să cumpere orice?” Orice se adusese în ziua aia, pe rație. Părinții noștri se puneau disciplinat în rând și pe urmă întrebau ce se dă. Noi ne-am  jurat să nu facem copii atâta timp cât va fi comunism în Romania. Ne-am ținut cuvântul. „Da, îi zic, cum aș putea uita? Cum să nu-mi amintesc întunericul din case și de pe străzi, mâna dreaptă în mănușă care îngheța în timp ce-mi făceam temele? Apa caldă care era întotdeauna rece? Mai știi, Nora, că într-o zi m-a întrebat colega Odette dacă m-am mai spălat vreodată pe cap? Nu- mi mai spălasem părul de mai bine de trei săptămâni și aproape mi se schimbase fizionomia! „…Am râs amândouă și-am mai umplut un pahar cu șampanie.

Dar câte bancuri( cu Bulă și fără)  am auzit atunci, în copilăria și adolescența noastră comuniste! Salvatoare pentru sănătatea mintală. Nu aveam mâncare, lumină și căldură, dar aveam bancuri, cărți – pe sub mână sau xeroxate – , teatru și muzica străină pe casete. Care se dădeau la schimb. „Auzi, my person, mai simt și azi emoția viscerală a actorilor de pe scenă și transferul ei către noi, spectatorii în paltoane. Ne încălzeam de la ea. Asta-mi lipsește acum: să simt enorm și să mă emoționez monstruos, pe pozitiv, de la o vorbă, de la un gest, de la o tăcere. Fără stimulente artificiale…Asta și trotuarele libere, pentru mersul la picior, fără să te ștergi de mașinile parcate”. Mă uitam la Nora și- mi dădeam seama că și eu tânjeam la fel… Atunci eram puțini, împreună și suculenți. Acum suntem mulți, singuri și seci. Avem viteză mare, multitaskinguri și multe spaime. Ne mândrim cu ele…Ochii mi se duc pe smartphone, pot să-i pun ce fotografie vreau eu pe ecran și-mi place asta. Dar îmi place și amintirea „fixului”, telefonul cu disc și fir plat sau inelat, cu priză. Mi-e dor de senzația aia de cum îmi rulam firul de plastic pe degete când vorbeam cu băieții de care mă îndrăgosteam. Îl boțeam, îl transpiram, îmi amorțea mâna pe el așteptând clipa în care amorosul „ marca”  cu întrebarea câștigătoare:” vrei să fii prietena mea?’’

Comunismul, pentru noi, a fost ceva rău și umilitor. Dar am avut o viață și atunci. Si norocul unori semințe roditoare de prietenie. A unor credințe cardinale. A unor amintiri duioase care fac bine la organism. Le-am păstrat.

Hai noroc, Nora!