Nelu nu le semăna celorlalți profesori. Nu a pus costum pe el nici la nuntă. Purta geacă de piele, chiar și la ore, iar în urechea sa stângă strălucea un cercel. Mai avea Nelu mustață, zâmbea mult și dinții săi erau albi, erau orbitori. Doamnele se topeau când le vorbea Nelu și erau gata să-l apere în disputele domestice, oricât de aprige ar fi fost ele. Domnișoarele se topeau când le vorbea Nelu, iar cele mai dezvoltate, cărora le înfloriseră deja sânii, își schimbau culoarea când profesorul (preda biologie Nelu) le adresa câte o întrebare. Se înroșeau.

Acasă, însă, Nelu avea probleme. Se descurca admirabil cu soțiile altora, dar nu și cu soția sa, care era la rândul său profesoară și se refugia într-un laborator plin de pahare Berzelius. Fiică de popă dintr-un sat de munte, ea ar fi sfârșit de multă vreme cu Nelu, dacă n-ar fi fost rușinea care însoțea pe atunci orice divorț. Așa că a îndurat, mai ales că mai aveau ei și trei fete pe care Nelu totuși le iubea.

De câte ori se certau, ea îi lăsa un bilet scris fără greșeli gramaticale, în care îi cerea să se schimbe sau își ia fetele și pleacă în lume. Nelu răspundea tot în scris și de fiecare dată răspunsul său era același: “Mă doare în cur!”

Nu era întru totul adevărat, Nelu n-ar fi putut trăi fără fetele sale, dar nici soția sa n-ar fi trăit fără Nelu, așa că închidea ochii, se făcea că nu vede, că nu aude, că nu știe. Dar vedea, auzea, știa. Căci orașul tot era plin de alte fetițe care îi semănau lui Nelu. După socoteala ei, bărbatul său făcuse deja douăzeci și șapte de alți copii, doar fete (cu nouăsprezece femei diferite) și abia trecuse de patruzeci de ani, avea tot timpul să mai facă încă pe atâtea!

Într-o zi, Nelu l-a invitat pe directorul școlii și pe directorul adjunct, la el acasă, la un pahar. Cum amândoi iubeau mai mult decât orice altceva pe lume să bea, aceștia n-au refuzat. Nelu i-a primit în pantaloni scurți și în maieu, a scos o sticlă de țuică din frigider, a scos două pahare din dulap, le-a pus fiecăruia un pahar, a luat sticla, care deja era mai mult goală, și a ieșit. Directorii au presupus că Nelu s-a dus să mai cumpere ceva, poate altă sticlă, poate una de vin, poate ceva de mâncare. Și au rămas să-și bea paharele în bucătăria aceea ca toate bucătăriile timpului. Era 1993.

Nelu însă se dusese să se culce în ultima cameră. Închisese ușa, se băgase în pat și adormise fără prea mari eforturi. Mereu adormea așa. Fetele erau cu soția în parc, iar când s-au întors, nu peste multă vreme, soția a intrat în bucătărie și a rămas cu gura căscată: directorii școlii beau țuică și adjunctul căuta în frigider un salam ceva, doamna profesoară, chiar nu găsim? Fetițele n-au zis nimic. Erau rușinoase.

-Unde e Nelu?

-Cred că s-a dus să ia pâine, a zis directorul cel mare.

-Sau altceva de pus pe masă, a zis directorul cel mic.

Soția a trimis fetițele să se joace în sufragerie, ea s-a dus țintit în ultima cameră și acolo l-a găsit pe Nelu, care se lăsase în chiloți, legănându-se ușor pe aripile unui vis neîndoielnic erotic, căci avea un surâs sub mustață. Era august, târziu, era cald și în colțul ochilor ei a apărut o lacrimă care nu s-a grăbit să cadă. Pe noptieră era o hârtie mototolită. Nici nu trebuia să o citească spre a ști ce scrie pe ea. Pe Nelu iar îl durea în cur. Până la urmă, lacrima aia tot a căzut.