Adevărul e ăsta: călătoream mult.

De abia mă întorsesem din Albania, iar la dus, în avionul de Tirana, nimerisem lângă un grup de olteni încredințați că au văzut nu demult, în județul Buzău, cei mai frumoși vulcani din lume.

 

Ei le spuneau „vulcanii norocoși”, și, nu încercau să glumească, asta credeau ei că au văzut.

Una dintre oltence s-a ridicat la un moment dat să se ducă la toaletă. Avea unghiile puse, erau lungi, îngrozitoare și albe. Era machiată ca un clovn în descompunere. Era într-un trening albastru, iar pe fundul enorm avea scris cuvântul “Juicy” din paiete și sclipici.

Am vrut să mor atunci, pe loc, în avion, din rațiuni estetice. Nu mai voiam să trăiesc în lumea în care erau la modă botul de rață și creierul de curcă.

Dar mi-a părut rău mai târziu, când mi-am amintit gândul acela.

 

Căci am început să mor tot într-un avion, de cum am auzit cuvintele “Căpitanul David-Micu Florian vă dorește drum bun către Barcelona!, drum bun, vreau să zic, ha-ha, vreau să zic!”.

Am crezut că nu aud bine, am crezut că am greșit planeta, am crezut că așa ceva nu este posibil, pentru că nu poate fi posibil.

 

Mi-am pierdut culoarea obrajilor, puterea vocii, inima a început să-mi bată cu o putere de care nu o știam capabilă și chiar așa am început să mor.

Dar nu era doar atât. Nu era iminența prăbușirii, încă de acum, de la decolare, ci și faptul îngrozitor că ultimele mele clipe pe pământ mi le voi petrece aducându-mi aminte și de acest bou de David-Micu Florian.

L-am întâlnit în clasa a noua de liceu. Intrasem la un liceu bun din capitala de județ.

 

Tot acolo, în urma unui aranjament balcanic, mai exact o șpagă pe care o dăduse taică-su, care era ceva funcționar pe la Fisc, ajunsese și David-Micu Florian, care n-ar fi trecut nici în clasa a treia la o învățătoare mai riguroasă. Era un tâmpit, gargargiu și agresiv.

Nu s-ar fi remarcat prin nimic între atâția alți tâmpiți gargargii și agresivi, de care țara era plină pe atunci, căci erau anii ’90, dacă nu ar fi fost pur și simplu cel mai grobian dintre toți.

Când era poama asta în primul an de liceu, familia David-Micu i-a făcut cadou lui Florian, după intrarea aranjată cu șpagă în clasa a noua, o prostituată.

I-a fost adusă plocon direct în cameră, pe banii tatălui și cu aprobarea mamei, ei înșiși nefiind chiar în toate mințile.

Doamna David-Micu părăsise locuința la momentul oportun, nu însă și domnul David-Micu, care tot băga capul pe ușa dormitorului, unde fiul se trudea călare pe biata prostituată.

Era, pesemne, o prostituată de vârstă mijlocie, avea un kilometraj remarcabil, niște sâni lăsați și pofta de viață a unui bolnav în stadiu terminal.

 

Nici măcar nu se mai obosea să geamă, dar sub asaltul dementului adolescent a urlat, de groază.

La sfârșitul actului, după unsprezece minute de coșmar pentru femeia de stradă, domnul David-Micu era în sufragerie chestionând-o cu privire la performanțele sexuale ale fiului și nu mult a lipsit să o invite și în camera sa, pentru a continua de acolo de unde terminase Florian.

Disperată, femeia l-a elogiat în fața tatălui pe fiul proaspăt dezvirginat, l-a elogiat cu o minciună colosală, apoi s-a făcut nevăzută.

Motivul pentru care se ajunsese la această situație era că David-Micu Florian cam începuse să abuzeze de el însuși.

Îl prindeau făcând ziua în amiaza mare, dar și noaptea. Făcea mereu.

La nici un sfert de ceas după plecarea prostituatei, când a băgat din nou capul domnul David-Micu în camera fiului l-a găsit, firește, făcând.

 

–         Iar, mă, tata, mă?!, a întrebat deznădăjduit părintele.

–         Ce, vreau să zic, ai auzit-o cum striga, i-am dat-o bine, bine, vreau să zic, bam-bam-bam!, acum mă răcoream și eu cu o labă, vreau să zic, Bătrâne!

 

Florian își numea tatăl “Bătrânul”, mamei îi spunea “Bătrâna”. Iar surorii sale îi spunea pur și simplu “Grasa”, fiindcă era într-adevăr foarte grasă.

 

Flăcăul fusese scutit de povara obrazului, era un nerușinat și lipsa sa de discernământ era totală.

Dar David-Micu Florian nu s-a mulțumit cu onanismul și femeile de ocazie.

 

În timpul deplasării către Timișoara, unde și-a petrecut vacanța de vară de după clasa a noua, la o bunică, a cunoscut și a întreținut raporturi sexuale de natură orală și anală cu membrii unei trupe la modă și cu un DJ care apărea și pe la televizor, la o televiziune cu profil muzical.

De aici s-a născut o replică pe care avea să o repete mereu, mai ales în desele sale nopți de beție din adolescența târzie: “Bă, vreau să zic, ce, vreau să zic: cum o suge un bărbat nu se compară cu nimic, vreau să zic!”.

Despre acel drum cu trenul, care a fost lung și “plin de sloboz, vreau să zic, sloboz peste tot”, a povestit mereu melancolic: “Bă, vreau să zic, trenul dum-dum, mergea trenul și eu eram la baie cu unul, pe urmă a vrut și altul, și altul, vreau să zic, nu știu când am ajuns în gară unde mă aștepta mamaie. Cine sunt băieții ăștia, Florian?! Niște prieteni, mamaie, ha-ha, vreau să zic a bănuit și mamaie ceva”.

După experiența din trenul de noapte, Florian a rămas cu gustul dulceag-amărui al nostalgiei.

Nu o dată, beat mort în sâmbetele noastre de liceeni care își treceau timpul pe la Disco Diva din capitala județului nostru de munte, David-Micu Florian începea să urle: “Bă, vreau să zic, bă, eu sunt cu băiețeii, bă, eu vreau băieței cu țâțe sau femei cu pulă, vreau să zic!”.

Dar n-a ținut nici etapa aceasta, căci s-a întors la tinerele fete, pe care le asalta cam cum au asaltat turcii Viena.

Unei colege de clasă i-a tăiat două degete cu o toporișcă. N-am aflat niciodată exact cum anume s-a petrecut nenorocirea. “Din greșeală vreau să zic, accident domestic, ha-ha, vreau să zic”.

Altădată, cu un aparat de tatuat luat de la niște băieți care ieșiseră prematur din pușcărie, și-a scris pe umăr cuvântul “Muie”.

 

Nu prea avea tuș aparatul, dar “Muie” a rămas, se vedea totuși.

La un moment dat, David-Micu Florian a venit cu un electroșoc la școală. Îl punea pe gâtul bieților boboci, care cădeau secerați. Noi eram deja prin clasa a unșpea.

De optsprezece ori a fost propus David-Micu Florian pentru exmatriculare și nu a fost, din păcate, exmatriculat niciodată, căci taică-su avea bani mulți pentru șpăgi.

 

Lua la rândul său, lua cu două mâini și ar fi luat și cu trei și cu patru. Uneori chiar spera să se trezească aidoma unei zeități indiene, să fie plin de  mâini și cu toate să ia plic.

Precum mai mulți dintre funcționarii din epocă, avea mentalitate de pisică. Primea plicul, era cuminte, dădea din coadă. Nu primea…

Într-o zi pe David-Micu Florian l-a pocnit singurul care era mai nebun decât el în tot liceul, unul care umbla ras în cap și pe cap își tatuase o zvastică, i-a dat una de l-a lăsat palancă la pământ pe prostul nostru.

Am fost acolo, să îi fac prostului, în uralele colegilor, conturul cu cretă. David-Micu Florian primise somn.

S-a bucurat și profesoara de română că scăpa de nebun de la oră și l-a lăsat să zacă acolo, cu nasul spart, cu cracii în sus și încadrat de praful alb al cretei.

Când și-a revenit, cine știe cum, s-a dus singur să spele la baie și s-a întors la ore ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. “Bă, vreau să zic, ce, mi-a dat un prost niște somnic, ha-ha!”.

Apoi, plăvanul a făcut optișpe ani și a luat, tot prin șpagă, carnetul de șofer. În a treia zi a acroșat o bătrână pe trecerea de pietoni.

 

Biata femeie avea peste optzeci de ani și tânărul David-Micu Florian s-a oferit să o ducă de urgență la spital, dar cu un amendament: “Băi, babetă, vreau să zic, ai grijă să nu murdărești cu sânge canapelele alea, că abia m-am întors de la spălătorie, vreau să zic, pula mea!”.

Ulterior, a mers la o discuție cu agentul de asigurări, să revendice o despăgubire pentru botul șifonat al mașinii marca Fiat.  “Dumneavoastră, domnule David-Micu, ați accidentat o persoană!”, a zis agentul. “Bă, vreau să zic, am dat peste o babă, accident, pula mea, dă bănuțu’ să fac mașina, vreau să zic!”.

Spre surprinderea tuturor, deși a fost corigent în toți anii de liceu, n-a rămas niciodată repetent, nici măcar la chimie. Tot șpaga.

 

Cu două săptămâni înainte de examenul de Bacalaureat, David-Micu Florian, din senin, din chiar Doamne, și-a scos mădularul și a început să-l fluture către profesoara de biologie, care a leșinat, și-a pierdut cunoștința sărmana femeie, iar când și-a revenit tot n-a mai fost om.

Au luat-o și au dus-o să o interneze la nebuni. “Ce, vreau să zic, i-am arătat un pic pula, ha-ha”.

Cazul n-a mai intrat în atenția direcțiunii, pentru a-l exmatricula pe elevul-problemă, pentru că profesoara de biologie avusese căderi nervoase și anterior și s-a considerat că o fi pățit ea ceva, dar de la altceva.

 

Noi, cei din clasă, n-am mai zis nimic, ne-am văzut de ale noastre, mai aveam doar două săptămâni de îndurat idiotul și trăgeam nădejde să nu mai auzim niciodată de el.

La prima probă a examenului maturității, proba de oral la limba și literatura română, a întârziat mai bine de jumătate de oră. Se oprise la bloc, să mai bea ceva, să prindă curaj. “Vreau să zic, pula mea, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, ha-ha”.

A luat Bacalaureatul cu cele mai mici note din istoria liceului. Era un liceu prestigios, studiase la el Caragiale însuși.

De la sfârșitul secolului XIX și până în primul an din secolul XXI niciun elev nu căzuse Bacul.

Se ținea cu nasul pe sus și liceul nostru, care fusese rebotezat colegiu național, dar nu-i zicea nimeni așa. Era, totuși, să cadă David-Micu Florian. Nu îi ieșea media minim șase, deși luase, cine știe cum, peste cinci la toate materiile.

Erau vreo cinci materii la Bac, așa era pe atunci. Până la urmă, cu încă o șpagă probabil, i-au săltat prostului nota la matematică și a luat Bacul cu media 6 fix. Cea mai mică din istoria școlii noastre.

Apoi, din fericire, i-am cam pierdut urma. A intrat la o facultate cu profil economic, tot pe șpagă, și nu mi l-a mai scos viața în cale.

Mai auzeam când și când despre el de la un prieten din liceu, Matei. Auzisem că, pe la douăzeci de ani, s-a îmbătat atât de tare încât a vomitat pe bunica aceea din Timișoara, care plănuia să-i lase moștenire un apartament.

Nu i l-a mai lăsat, cu limbă de moarte l-a lăsat surorii lui Florian, “Grasa”. Dar mai avea și niște terenuri bunica aceea.

De supărare că a vomitat pe ea nepoțelul, bunica a murit la scurt timp după aceea.

 

Iar familia David-Micu s-a angrenat într-un lung șir de procese în urma cărora a primit niște bani pe acele terenuri, că era un litigiu cu statul, dar de zece ori mai puțini decât sperase Florian și după douăzeci de ani.

 

Cu banii ăștia, pe la patruzeci de ani, s-a apucat și David-Micu Florian de școala de pilotaj.

„Bă, n-o să îți vină să crezi, da’ David-Micu e la școala de pilotaj, da, nici mie nu-mi vine să cred, dar cică mai are trei examene și gata”.

Cinci ani mai târziu, în mod miraculos, poate și cu alte șpăgi, o terminase, iar acum… “Barcelona, vreau să zic, ha-ha”.

În  tot acest timp, David-Micu Florian mai avusese o sală de fitness, botezată Geția, fiindcă se credea geto-dac, „tarabostes, vreau să zic, pula mea”. Reușise să dea faliment și cu ea.

Totodată, David-Micu Florian nu reușea să închege nicio relație stabilă, nici cu femei, nici cu bărbați.

În ciuda faptului că, îmi povestea Matei, avea textul lui de agățat pe internet: “Vreau să zic, dat fiind bunul simț care mă caracterizează și mă definește, dă-mi voie să mă prezint și să-ți spun un simplu bună. Sunt David-Micu Florian, antrepreor, antrenor și acționar unic la sala de fitnes Geția de la noi din oraș, vreau să zic”.

Din păcate pentru el, o singură femeie mușcase momeala. L-a părăsit trei luni mai târziu, după ce David-Micu Florian i-a tras o mamă de bătaie fiindcă uitase să cumpere gel de duș. “Gel de duș, vreau să zic, pula mea!”.

A mai luat-o și pe panta drogurilor, „cocaină, coca rossa, vreau să zic”, mai leșina pe acasă de la Matei, dar mereu își lua angajamentul că n-o să se mai întâmple. “Gestionez, vreau să zic, cu cocaina asta trebuie să gestionezi, ha-ha”.

Altădată a fost implicat într-un scandal monstruos cu un anume Dima.

Nimeni nu mai știe din ce motiv i s-a pus lui David-Micu Florian pata pe acest Dima, dar a început să-l mănânce de cur prin tot orașul, că dacă îl prinde îi face, îi drege.

Când luni mai târziu s-au nimerit în același club, Dima, care nu-l știa personal, l-a abordat direct: “Bă, tu nu ești Florian ăla care mă înjură și pe mine, și pe nașu-meu, și pe cumătră-meu?!”. “Nu sunt eu acela, băi Dima!”, a negat Florian și conflictul s-a stins înainte să escaladeze.

Era un miracol că David-Micu Florian n-a murit în acești douăzeci și cinci de ani câți trecuseră de când terminasem liceul, fiindcă alterna trasul de fiare, sterozii, “coca rossa, vreau să zic”, mersul prin cluburi, unde lua bătaie des, fiind prost de gură și mereu lăudăros: “Vreau să zic, arăt bine, sunt fit, m-am tras, vreau să zic, sunt deștept, frumos, părerea asta o am despre mine. O dată, vreau să zic, l-am înjurat la Nuba pe Ja Rule – fuck you, Ja Rule, i-am zis, fuck you, m-au bătut bodyguarzii, vreau să zic!”.

Iar acum: “Mergem la Barcelona, vreau să zic!”. Și chiar acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte să sune alarma. Șase dimineața. Futu-ți morții mă-tii, Floriane!

Eram transpirat ca Gabriel Cotabiță în noaptea unui concert faimos ținut la Zimnicea în 1986 și când m-am uitat mai bine în jur am văzut că aveam, nu știu de ce, conturul desenat cu cretă.