Andrei mi-a lăsat un bilet pe birou să merg să ridic niște acte de la un avocat. Când Andrei îmi lăsa un bilet pe birou trebuia să știu sigur că nu e bine. Dar așa era Andrei, muncea până cădea din picioare, fuma până nu mai avea glas, bea până se pișa pe el, după care dispărea pentru câteva săptămâni, o lună, timp în care eu trebuia să mă descurc cu toate cele.

Am căutat adresa pe Google și m-a trimis la o bodegă în loc de un cabinet de avocatură. Am zis să-l caut pe avocat pe internet și l-am găsit doar pe site-ul baroului. Nu trebuia să mă surprindă nimic la Andrei. Mi-am verificat agenda și aveam o fereastră liberă de două ore, așa că mi-am luat paltonul și am pornit spre adresa cu pricina.

Ploua mărunțel când am ajuns în fața unei terase de lemn, acoperită cu perdele de plastic ca să nu-i bată vântul pe săracii fumători. Din boxe se auzea Buena Vista Social Club și pentru o dimineață mohorâtă de luni, muzica aducea un pic de bună dispoziție. Nu erau mulți clienți, vreo trei sau patru, zic asta pentru că trei își aveau un loc ocupat pe la mese, în timp ce unul se muta ca un pion confuz pe o tablă de șah.

N-am apucat să ajung la ușa de la intrarea în cârciumă pentru că mi-am auzit numele strigat.

‒ Doamna Lidia!

M-am întors și un domn între 55 și 65 de ani mi-a făcut semn să mă apropii și să iau loc. Un domn cărunt, cu părul mare, un pic ciufulit, dar cu o față veselă, jovială. Poate că era lichidul transparent din paharul plin de urme din fața lui, poate era muzica asta care îndemna la legănat cu un pahar de rom, cine știe?! S-a ridicat de pe scaun și s-a întins să-mi ia mâna și să mi-o sărute, dar am retras-o imediat ce mi-am dat seama de intenție.

‒ Mă scuzați, doamnă, sau domnișoară? Știți, eu vin din altă epocă, pe vremea mea, noi respectam femeile!

‒ Doamnă e în regulă.

M-am așezat în fața lui stingherită de…tot. Purta un palton de ploaie bej, spălăcit peste un costum ce părea a fi cumpărat de la magazinul de pompe funebre. Cămașa, odată albă, se vedea că nu era la prima purtare din săptămâna aceea, un nasture părăsise de mult acea butonieră care-i fusese sortită. În fața lui, pe masă mai zăcea o scrumieră cu două chiștoace ale unor țigări pe jumătate fumate.

‒ Domnișoară, mă scuzați, doamnă, câți ani aveți, dacă-mi permiteți? Sunteți așa frumoasă!

Nu-i permiteam nimic, voiam să plec. Voiam să iau de la el ce era de luat și să nu mă mai întorc. În acele clipe compuneam în gând lista de reproșuri pe care aveam să i le aduc lui Andrei la întoarcere. Deși niciodată nu i-am zis nimic. Era șeful meu și mă lăsa de multe ori să-mi fac treaba în felul meu și în ritmul meu, probabil de aceea, uneori, dispărea și mă lăsa să fiu și eu în locul lui.

‒ Am 34.

‒ Căsătorită?

Mă crispez.

‒ Nu.

‒ Dar aveți pe cineva, nu?

‒ Contează?

M-a privit cu milă și asta mi-a provocat greață.

‒ Păi care e rostul omului pe pământ dacă nu să se căsătorească și să-și facă o familie?

Senzația că o să vomit pe loc în fața lui mă pândea de mică distanță. Din cârciumă a ieșit un domn la fel de buhăit precum avocatul, dar care purta un șorț inscripționat cu numele unui brand de bere. N-am îndrăznit să-i cer o cafea, ci doar o apă plată.

‒ Să știți că n-am decât la temperatura camerei.

De parcă mă așteptam la alte condiții… Am dat din cap că e în regulă.

‒ Cum spuneam, doamnă, rostul nostru pe pământ e ori, ori…

‒ Ori?

‒ Păi ori vă căsătoriți ori mergeți la mănăstire!

Avea un zâmbet așa inocent pe față încât mi-e oarecum să-i bag scrumiera aia întreagă pe gât. Dar eram dispusă să-l caut pe Andrei și-n gură de șarpe și să-l rog să-și bage avocatul unde o ști el mai bine.

‒ Uitați, eu am venit după niște acte…

‒ Știu, mi-a zis Andrei aseară că o să veniți.

‒ Ați vorbit cu Andrei aseară?

‒ Am stat aici până târziu și am depănat amintiri.

‒ Am înțeles. Actele?

‒ Da, actele. Vedeți, e o problemă, că am lăsat mapa cu toate actele mele în mașină și mașina e la fi-miu care s-a dus să facă ITP-ul. Nu durează mult, uitați, mai stăm, mai vorbim. Vă grăbiți?

‒ Nu, pot să aștept până se întoarce fiul dumneavoastră.

‒ Să știți că am un copil așa bun, a terminat a doua facultate, dar la fel ca dumneavoastră, refuză să se însoare, nu știu ce-i cu generațiile astea tinere.

În timp ce vorbea a apărut pionul confuz cu un pachet de țigări pe care i l-a întins sub nas. Avocatul a luat o țigară și i-a făcut semn spre mine. Pionul mi-a întins și mie pachetul dar l-am refuzat dând din cap. Apoi pionul s-a aplecat către avocat și pe o voce joasă l-a întrebat pe:

‒ Tot așa, dom` avocat?

‒ Tot.

Și pionul i-a luat paharul din față. Avocatul l-a aștept să intre în bar și apoi a dat din mână.

‒ Un amărât. L-am scăpat mai de mult de o acuzație nefondată de tâlhărie. E băiat bun, dar a luat-o pe calea asta cu băutura și nu prea îl primesc la muncă.

Pionul s-a întors cu paharul plin de același lichid transparent care îl ținea în viață pe avocat. Avocatul a simțit totuși nevoia să se disculpe.

‒ Mă iertați, nu sunt prea bine azi, n-am dormit mai deloc ast` noapte, nevastă-mea…

Și a dat din mână a lehamite. Din individul jovial de acum 20 de minute nu mai rămăsese decât o grimasă palidă. Muzica devenise și ea ușor melancolică, însă când mă așteptam mai puțin toți cei trei bețivi alături de pionul care împărțea țigări pe terasă au ridicat la unison paharele când din boxe s-a auzit versuride Aquí se queda la clara, / la entrañable transparencia, / de tu querida presencia / Comandante Che Guevara. M-am întrebat pe loc în ce sectă a intrat Andrei, la ce spectacol al lumii asistam? Însă gândurile mi-au fost întrerupte de același avocat care, naufragiat la marginea butoiului cu melancolie, ținea să îl scuz constant pentru ceva.

‒ Mă iertați, doamnă, vă rog, nu vă speriați…

‒ Nu sunt speriată.

‒ Vă văd preocupată, și vă înțeleg. Se întâmplă atâtea nenorociri în lumea asta. Vă spun sincer, m-am trezit ast` noapte la ora 4 și m-am uitat la știri. Vai ce orori! În ce lume trăim? Ce oameni ne conduc? Ce oameni fac legi pentru noi? Ați văzut că au promulgat legea femicidului?

N-apuc să-i răspund, căci el își continuă perorația.

‒ De asta aveam noi nevoie acum?

Gata, Asta mi-a fost!

‒ Da, cred că de asta aveam nevoie!

‒ Doamnă, stați, nu mă înțelegeți greșit, nu zic că ce au pățit săracele femei era bine, asta pățesc de mii de ani, dar să consumi atâtea resurse în vremuri de criză ca să definești, domnule, un act criminal și să-l încadrezi separat de altele, mi se pare așa… o risipă.

‒ Da, aveam nevoie de asta, mă ambalez, pentru că trebuia delimitat de alte acte criminale…

‒ Domnișoară, vă rog, nu vă supărați, și face o pauză mai lungă, mai bea din pahar, sunteți atât de frumoasă, și nu v-o spun… cum să vă zic fără să nu vă supărați, v-o spun ca fiicei mele…

Simt că toata fața mi-a luat foc și că în curând o să-mi pierd cumpătul. Însă un ultim gând rațional îmi cere să mă abțin, să tac și să ignor. Ori poate e aceeași voce moștenită de la predecesoarele mele care și-au repetat la nesfârșit aceeași mantră ca să evite arderea pe rug.

‒ Puteți să-l sunați pe fiul dumneavoastră și să-l întrebați cât mai durează? Mă cam grăbesc și mai e și rece afară.

Avocatul și-a scos telefonul din buzunar și l-a dus la ureche.

‒ Alo, iubitule, mai stai mult? Hai te rog, că mi-am uitat mapa cu acte și e o doamnă grăbită, aici, da da tot la Comandant.

Mi-am dat ochii peste cap și mi-am zis, normal că bodega se cheamă La Comandant! Gestul însă nu l-a observă și avocatul, care a revenit la scuzele lui.

‒ Mă iertați doamnă, mai durează puțin, sigur nu doriți o cafea?

‒ Nu, mulțumesc.

Și am luat o gură din apa mea plată ostentativ, privindu-l cu un aer de superioritate.

‒ V-am mai spus, sunt așa de răvășit, e așa multa muncă, ba la tribunal, ba la cabinet, mai lucrez și acasă. Nevastă-mea și ea, e grefieră la tribunal de 25 de ani, vă spun, e o muncă care te consumă și te consumă până într-o zi în care spui: Gata! Mă iertați, nu vreau să vă încarc cu ale mele, dar știți cum e, dacă ați ști ce zile am avut… Acum trei zile sărăcuța a încercat să se spânzure, am păzit-o o noapte întreagă și a doua zi am luat-o frumușel și am internat-o, n-am avut ce mă face.

N-am știut ce m-a lovit. N-am știut dacă am fost manipulată, sau dacă eram parte dintr-o farsă, dar mă simțeam copleșită de abundența informațiilor. Și m-am întrebat într-una de ce trebuia să știu acele lucruri? De ce m-a trimis pe mine Andrei în ziua aceea să iau actele dacă ei se văzuseră cu o noapte înainte?

Pionul a mai venit odată cu pachetul de țigări la avocat, l-a servit, mi-a făcut aceeași ofertă, iar eu l-am refuzat. Apoi a venit fiul, absolvent a două facultăți, vizibil stingherit de purtarea lui taică-su. Eu mi-am luat actele, am lăsat 10 lei pe masă pentru apă, am mulțumit și am plecat, în ciuda insistențelor avocatului să mai zăbovesc o clipă.

Îndepărtându-mă de bodegă și de tot acel peisaj bizar am simțit o nevoie irezistibilă să mă reapuc de fumat.