O cunosc pe această femeie. Traversează așa cum doarme. Singură. Grăbită. Întotdeauna tristă și visând că zboară.

Am întâlnit-o în urmă cu douăzeci de ani. Era începutul verii, mirosea în tot orașul a grătare și a tei. Un prost s-a împiedicat și-a căzut la picioarele mele, iar eu l-am ajutat să se ridice, am pierdut autobuzul și viața așa cum o știam s-a terminat.

În următorul autobuz, pe locul din față, stătea o fată slabă ca o mâță. Deși avea cămașa închisă până-n gât, nasturele din dreptul sânilor râdea cu gura plină. Părea veselă și abandonată. Am întrebat-o cât e ceasul. 11. Fix? Fix. A coborât la a treia stație, și eu după ea. Am condus-o până în fața scării. Apoi am întrebat-o de unde pot să iau o pâine. Sunt un tâmpit. Abia după ce ne-am mutat împreună am întrebat-o cum de nu s-a speriat de mine. Mi-a zis că păream cu totul inofensiv în șortul meu roșu, cu adidașii mei de baschet, cu șireturi dezlegate, cu tricoul pe care scria Just do it. Erai un copil cu barbă, Sorin. Sunt un copil cu barbă, Alexandra. De-asta m-ai crezut pe cuvânt și-a doua zi, când ne-am întâlnit în fața blocului tău și ți-am spus că eram în trecere, că mergeam să-mi vizitez un prieten de la scara 6, pentru că tocmai își cumpărase un pian, iar eu crescusem cu pianul în casă, așa că eram obișnuit cu pianul, iubeam pianul așa cum alți copii erau obișnuiți cu animalele și iubeau animalele. Am dat nas în nas trei zile la rând, atât de mult iubeam pianul. Iubeam viața, pe tine te iubeam. Iubeam viața, știi? Iubeam să mă joc. În a patra zi n-am apărut, te-am lăsat să te întrebi unde-i Sorin, cel ce iubește pianul. Apoi ne-am întâlnit iar câteva zile, tu veneai de la școală, eu te așteptam la colțul blocului. Pe urmă, respiram o săptămână, două, unul fără altul, alergam până când jocul ne prindea din urmă. Ți-am dăruit un inel și tu ai promis că n-o să mai iubești niciodată pe nimeni altcineva. A fost un joc bun, cu miză. O viitoare studentă și un băiat nevinovat, dar copt, un băiat care lăsase în urmă nu una, ci două facultăți și alte job-uri de nimic, sperând că într-o zi va da lovitura. Într-o bună zi voi da lovitura, dar nu azi.

Ziua de azi am presimțit-o de la început ca fiind grea, una din zilele acelea în care te trezești devreme, lenevești în pat și ai impresia că ești ultimul prost. Nimeni nu te iubește. Nici ciorile care de la prima oră croncăne prin copaci, nici porumbeii care se fut, nici cuiburile pe care le destramă vântul, nici cafeaua cu miros de ulei făcută de prietena ta. Îți numeri banii din portofel și ridici din sprâncene cu o viteză surprinzătoare chiar și pentru tine. Controlează-ți sprâncenele, Sorin. De ce ai o problemă cu ridicatul din sprâncene, Alexandra? Eu nu-ți spun că buricul tău e urât ca o gură de balon. Uite, iar am ridicat din sprâncene. E ziua în care minciunile mi se urcă-n spate, una câte una. Am cumpărat bilete la concert, pentru că iubesc pianul și vreau ca tu să fii fericită. Vai, fericirea mea e tot ce contează pentru mine. Mi-am dus la curățat sacoul și cămașa. Tu  nu știi să calci. Cât mai durează, Alexandra?

• Ne vedem afară, zic.
• Bine, pupă-mă.

Pupă-mă, pupă-mă, zice ea. De ce n-am pupat-o?

Dau câteva ture de bloc. Sun doi-trei prieteni, dar nu-mi răspunde nimeni. Trec pe lângă parcul liceului, unde câteva adolescente sparg baloane de gumă. A mea a crescut, nu mai e fata  care își dorea să fie învățătoare și să aibă acasă cinci copii. Ea visa la mine, mă adora, mă idolatriza. Sunt un zeu retrograd. Pe foaia de BAC, își trecuse numele Alexandra M. Constantin, dar pe caietele ei de clasă deja exersase noua semnătură, Alexandra Boroș. A-Boro. Alexandra B. Boroș A. Ce părere ai, mă întreba. Mă doare-n cur, spuneam. Și-a venit facultatea, apoi primul serviciu, al doilea și, între strofe, refrenul. Când ai de gând să mă iei de nevastă / m-am săturat, nu mai vreau să fiu proastă / copiii se fac mai ușor ca oricând / sufli în balon două-trei nopți la rând / dar mâțele proaste se fut cu golani / eu mai stau cu tine vreo douăj’ de ani / și mâțele proaste se fut cu golani / eu am stat cu tine vreo douăj’ de ani.

• Pentru atâta lucru ai stat să te-aranjezi? îi spun când o văd.
• Îl luăm pe 178, spune ea.

Adorabilă când nu-ți răspunde la întrebări, face parte din procesul de creștere. Să te înveți cu răzvrătirea pașnică, să spui au apărut căpșunile în piață, dar să te referi la așternuturile goale, mototolite din cauză că ai dormit singură și te-ai învârtit de pe o parte pe alta câteva ore. Astfel a devenit femeie. Azi își pusese o rochie neagră.

Sunt ceea ce mint. Mi se învârte în cap tot concertul, în timp ce stau înghesuit pe un scaun, printre alți snobi care iubesc pianul. Alexandra plânge. Ateneul plânge. Pantofii mă strâng, iar pereții vor să-mi spună că istoria pe care am învățat-o la școală nu m-a ajutat în viață cu nimic. Nu te învață nimeni ce să faci cu un om pe care nu-l mai iubești. Număr melodiile din program, iar la sfârșitul concertului vreau să plecăm cât mai repede. Urăsc să-i aplaud pe alții. Mai ales pe cei care au ales să cânte la pian doar ca să fie iubiți. Capacul claviaturii era o parcare pentru cele două mașinuțe și pentru cutiile de medicamente, ambulanțele de jucărie.

• Nu te salută pe tine, îi spun.
• Și ce dacă?

Alexandra își flutură în continuare mâna ei neagră spre interpreți. Sub ochi i-a apărut o dungă la fel de neagră. Vreau să i-o șterg, dar se ferește. Mi se reproșează de prea multe ori că nu sunt un bărbat atent.

Luăm 178-ul. Pe la mijlocul drumului se dă jos un prost, se împiedică de bordură și cade. Se lovește cu fruntea de bancă. Cobor să îl ajut. Îl ridic și simt cum se agață de mine și mă sugrumă fantoma unei alte veri.

• Sunteți bine?
• Lasă-l, Alexandra. E muci.
• Ochelarii, zice prostul.
• Și-a pierdut ochelarii, caută-i.

Alexandra îi găsește sub bancă.

• Lentila, zice prostul.
• Stați liniștit, o găsim, zice Alexandra. Am și găsit-o. Se repară, vă ajut.

Așază lentila între rame. Prostul se uită la ea și apoi la mine, apoi iar la ea și iar la mine. Își duce mâna la frunte, în semn de salut.

• Noroc! Să fiți sănătoși.

Du-te, norocosu’ dracului. Prindem noi autobuzul următor. Du-te, să nu te pierzi prin întuneric. Așteptăm. Trec mai multe ambulanțe. Spitalul e chiar în spatele nostru și prin fața lui se plimbă o cioară. Azi toate merg ca dracu’.

Alexandra stă chircită pe bancă și tace. E atât de mică și de frumoasă, încât îmi vine s-o strivesc. Nu vreau s-o mai privesc în noaptea asta.

• Ai auzit de efectul fluture? îi spun cu ochii departe, unde clipesc semafoarele.
• Am auzit, dar nu știu exact ce înseamnă.
• Bătaia din aripi a unui fluture din Brazilia poate porni o tornadă în Texas.
• E o întrebare?
• Las-o așa.
• Ce-ți veni?
• S-a mai împiedicat odată un prost în fața mea. Și tot eu l-am ajutat.

A tăcut. Și-a fost roșu, și s-a făcut verde, apoi roșu, verde și tot așa. Nu venea niciun autobuz, nu traversa nimeni. Treceau numai ambulanțe, ambulanțe, de parcă rămăsesem doar noi doi întregi pe lume.

• N-o să înțeleg niciodată cum ești mereu primul care sare când e vorba să ajuți pe cineva și după tot tu îi faci proști pe-ăia care au avut nevoie de tine și pe care tu singur te-ai oferit să-i ajuți.
• Multe nu înțelegi tu despre mine.
• Da, multe nu înțeleg. Nu înțeleg de ce nu te-ai bucurat o clipă de concertul ăsta, la care tu ai luat biletele. Tu ai vrut să mergi cu mine. Eu puteam să mă duc singură, dar n-ai vrut nici așa. Nu, nu te înțeleg.
• Vine mașina.

În autobuz stă picior peste picior. Trecem pe lângă două accidente, poliție, și ea tot nu înțelege. Nici când vede o pisică neagră alergând pe stradă, nici atunci nu înțelege. Luminile se sting pe rând, mai întâi la o fereastră, apoi la altă fereastră. Obișnuiam să fac un joc. Încercam să ghicesc unde se va stinge lumina următoarea fereastră. De ce nu le urmărești pe cele care se-aprind? m-a întrebat Alexandra odată. Pentru că pur și simplu nu mă interesează.

În spatele nostru, un bărbat și o femeie discută numai căcaturi. Sunt la primele întâlniri. El îi povestește din adolescența lui, ea îi pune întrebări, el răspunde, își aduce aminte cât de mult îl ura pe taică-su, ea râde fiindcă nu cunoaște ura. O vor ține așa până când vor ajunge în pat.

Alexandra mă întreabă ceva, dar n-o aud și mi se pare că-i mult prea târziu s-o pun să repete. Dacă ar fi fost ceva important, mi-ar fi repetat ea singură. Suntem mai fericiți când nu vorbim. Orice cuvânt pe care îl scot pe gură e ca o înțepătură într-un balon. Tu nu ai cum să înțelegi, Alexandra, de ce nu ți-am povestit niciodată despre cutiile de medicamente, de ce toate conversațiile noastre numără maxim zece replici, după care trebuie să ne apucăm de ronțăit, de verificat telefonul, de tastat, de futut. Da, prefer să ne futem decât să vorbim. Prefer să mă joc în continuare cu niște cutii de medicamente, chiar dacă tata e mort de douăzeci de ani și nu mai are nevoie de ele, decât să cumpăr pentru noi o mașinuță adevărată. Prefer să umflu balonul cu minciuni și să închid ochii. Să-mi imaginez că n-o să se spargă niciodată. Iartă-mă dacă n-ai avut niciodată loc în balon.

Și pianul?

Urăsc pianul. Urăsc să văd cum trec anii. Urăsc să văd cum te schimbi de-a lungul anilor. Cum ți se dezumflă țâțele și iluziile despre viață. Urăsc să te sărut când coborâm din autobuz și să-ți spun du-te acasă, vin și eu, nu stau mult. Chiar nu poți să te duci acasă fără să mă întrebi cu cine mă întâlnesc? Trebuie să ne luăm la revedere de parcă ne despărțim câteva luni? Dumnezeule, Alexandra, ne cunoaștem de douăzeci de ani. Nu e ca și cum rămân să dorm la bar, tot acasă mă întorc. Tu așteaptă-mă în pat. Fii atentă pe unde traversezi. Te rog, nu mă face să mă răstesc la tine. Nu mă face să mă întorc, să mă uit după tine. Auzi cum se apropie vuietul, nu mă face să-mi ridic ochii din telefon, să-l văd pe tâmpitul care turează motorul și trece pe roșu.

Nu mă face s-o spun.

O cunosc pe femeia care-a traversat. Când a lovit-o motorul și s-a împrăștiat toată pe stradă, undeva pe lumea asta s-a spart un balon.