Nimic spectaculos nu se întâmplase vreodată în viața paznicului de la fabrica de mobilă. Fusese un copil ca toți copiii, un adolescent ca toți adolescenții și un om în toată firea ca toți oamenii în toată firea, nu plecase niciodată din casa în care se născuse, se căsătorise, își crescuse copiii, își iubise nepoții, își îngrijise părinții până când se duseseră de pe lume, oamenii nu aveau nimic să-i reproșeze, după cum n-aveau nici de ce să-l laude, fusese un om la locul lui și asta era cam tot ce se putea spune despre el.

Pe când se apropia de șaizeci de ani scosese din pivniță niște scânduri hârbuite la care meșterise vreo câteva luni până când înjghebase din ele ceva ce, privit de departe părea să aducă cu o barcă. Nu știa nimeni dacă ciudatul obiect din lemn din spatele casei lui era o barcă și nici dacă povestea pe care omul se apucase de la o vreme să o înșire pe la toate colțurile de stradă era adevărată, însă adevărul era că, nici chestia aia din scânduri și nici nălucirile moșului nu interesau pe nimeni.

Așa că de la o vreme, paznicul prinsese obiceiul să se strecoare pe lângă oameni, să ridice mâinile subțiri spre umerii cui i se nimerea prin preajmă, să-l prindă de haină și să-l roage să stea puțin și să-l asculte. Atunci, trebuia să te smucești și să-i spui răstit să te lase în pace, că ai treabă, căci dacă făceai greșeala să vorbești politicos sau să eziți, fie și numai o clipă, nu mai aveai scăpare. Își înfigea picioarele în fața ta, te prindea de un nasture pe care nu se lăsa până nu ți-l rupea și își ducea istoria până la capăt. De multe ori, cei mai naivi dintre noi ne pomeneam, nu cu unul, ci cu toți nasturii rupți, iar mai târziu, când în locul hainelor de stofă apăruseră gecile, ne trezeam dintr-o dată cu capsele sărite și cu fermoarul știrb, pentru că paznicul nu-și lăsa ascultătorii să scape până când nu-i auzeau toată povestea.

Povestea era lungă, lungă și plicticoasă, iar dacă voiai să te scuzi, te trăgea de nasture și ridica tonul, amenințând că abia atunci urma partea interesantă; dacă încercai să te smucești te pomeneai cu el la tine în spinare, iar dacă dădeai să-l împingi – odată-l vedeai că începe să plângă și nimeni n-avea chef de lacrimile lui; plângea moșul de i se scuturau ciolanele, iar dacă se apuca să plângă nimic nu-l mai oprea, lăsa povestea cu barca și-și aducea aminte de toate nenorocirile vieții, de nevasta moartă prea devreme și de copiii plecați prin lume, de părinții lui care fuseseră atât de bolnavi și de el însuși, ce viață nefericită! se smiorcăia moșul iar tu nu mai știai cum să-l împaci, cum să-l aduci din nou cu gândul la barcă, așa că, într-un moment de nebunie te lovea generozitatea și te ofereai chiar să mergi la el în spatele casei să-i vezi barca, iar atunci moșul învia, își ștergea lacrimile și te conducea țopăind în grădină.

Acolo, între niște pruni bătrâni, lângă albia de mult secată a pârâului, sprijinită pe niște bârne de lemn, se vedea ceea ce cu mare îngăduință ar fi putut trece drept barcă. Dar paznicul nu voia nici sfaturi și nici păreri, el voia doar să-ți spună cum, cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, într-o noapte de vară, când din cauza secetei se surpase aproape jumătate din deal, se pomenise cu un ciot de barcă dezvelit în malul de pământ prăbușit în spatele casei. O barcă la munte? se mirase el, mirarea se transformase în curiozitate și curiozitatea în boală – zi de zi, lună după lună și an după an – ani de-a rândul scurmase în deal și în valea secată a râului, săpase și adunase lemn cu lemn, bucată cu bucată, le clasificase și le numerotase, făcuse schițe și planuri, citise cărți despre bărci, vorbise cu ingineri, cu pescari, cu singurul marinar care pusese vreodată piciorul în orășelul ăla și cu bătrânul nebun care se credea Noe și stătea pe strada Apelor, paznicul căutase până găsise și ultima bucățică a bărcii și reconstruise totul, uite prova, uite pupa, uite puntea, bordajul, chila și carena, sunt atât de vechi încât și numai la o adiere de vânt se descompun, lemnul se fărâmițează și curge pe jos, fire de rumeguș se scutură ca polenul de pe aripile de fluture, nu vreau să ajung ca bătrânul Noe de pe strada Apelor, nu vreau să spun că asta e Arca și că pe deasupra dealurilor ăstora a zburat porumbelul cu firul de măslin în cioc, dar ceva-ceva adevăr tot este, prin valea asta a curs cândva un râu, ape repezi au trecut pe-aici aducând cu ele viața, însă dacă râul mergea mai departe, oamenii se opreau, își construiau case și își întemeiau gospodării, vânau și pescuiau, cultivau pământul, creșteau animale și își hrăneau familiile, iar familiile lor trăiau fericite, an după an, generație după generație, bunici, copii, nepoți și strănepoți trăiau cu toții în aceeași casă, numai că dintr-o dată ploile s-au oprit, râul a secat, pământul a sărăcit și oamenii au plecat lăsând în urmă tot ce nu puteau lua cu ei, malurile apelor moarte au înghițit totul, case, garduri și bărci s-au scufundat în râpele dealurilor cu tot cu poveștile lor nespuse de nimeni, poate am găsit o barcă sau poate le-am găsit pe toate cele dispărute atunci, câte un lemn din fiecare barcă, câte un cuvânt din fiecare poveste, noapte de noapte stau singur la fereastra care dă spre albia râului și aștept să simt pe obraz o adiere rece ca o ceață, să aud un vuiet în spatele dealului, să văd apa izbind valea asta uscată și să-i văd pe toți ai noștri întorcându-se de pe unde au plecat, chiar așa o să fie și cine nu mă crede n-are decât să vină la mine să citească, am scris totul pe un caiet de matematică de-al nepoților mei, povestea moșul și zâmbea, ochii îi sclipeau ca apa și în ei i se vedeau strănepoții, nepoții și copiii întorși dintr-o dată acasă, oare de ce veniseră? m-am întrebat și am fugit la el în spatele casei, o ceață rece se lăsase peste grădini, de după deal se auzea un vuiet înfundat și râul se întorsese între bătrânele maluri, pe apele lui plutea o barcă făcută dintr-o foaie de caiet de matematică pe care cineva scrisese o poveste, dacă erai atent, puteai să citești pe ea cuvintele prova, pupa, punte, bordaj și chilă, după cum la fel de bine, înăuntrul ei puteai zări niște mâini subțiri care învârteau timona ca pe un nasture.