La noi pe stradă se găseau de toate. Preoți, pușcăriași, gospodine, zidari, bețivi, curve, burlaci, țigani, văduve, crescători de porumbei, crescători de cai, golani, pescari, evrei, pocăiți, traficanți, nebuni, tiriști, vrăjitoare, profeți, dar cei mai și cei mai importanți erau copiii.

Sufletul și calendarul străzii, asta erau copiii. Dacă băteau mingea, se dusese iarna, cum dădea căldura, treceau cu prosoapele în spinare, colo jos, la gârlă, iar dacă se-auzea până și slujba popii din curte, știai că începe școala și trebuie culeasă via.

Fiecare poartă avea copilul ei, dar uneori găseai și câte cinci, șase copii într-o singură curte.

Așa era Bebiță. Se rătăcea ca o boabă de fasole într-o fundătură de ulicioară, acolo unde-i adunase Dumnezeu pe toți isprăviții laolaltă. Bunică-su era țigan, taică-su era la pușcărie, mă-sa era curvă, iar mă-sa mare obișnuia să dea în cărți, da’ era moartă. Îl țineau pe lângă ei verișorii, mai cu șuturi în cur, mai cu bobârnace, dar lui Bebiță îi plăcea și se lipea mai tare de ei, fiindcă  miroseau a lapte subțire de butoi, de la mama lor, tușa Emilia, căreia i se dusese vorba prin sat că-i bețivă și că umblă câș toată ziua, să-și umple butoiul. Mai rău era când ta-su mare își aducea aminte că e posibil să se fi încuscrit, fără să vrea, cu popa. Hopa, scandalu’. De ce nu vine mă-ta să te ia de la noi, bă, futu-ți Dumnezeii mă-tii de `oț, zi, de ce nu vine?

-Nu vleau șă vină, tanti, spunea Bebiță pe stradă, când îl mai oprea câte-o babă să-l tragă de limbă. Nu vleau, și babele plesneau că tot la noi e mai bine ca la București, acolo te omoară unu’ pe stradă și nu sare nimeni, că nu te știe. Aici la noi s-au adunat toți nebunii, dar măcar sunt ai noștri.

-Da’ ia zi lu’ mamaia, ești a lu’ popa?

-Nu șunt, ble, a lu’ popa, lașă-mă.

-Ce-ai, mă, de piși ochii, te-am omorât? Ia de-aici și du-te acasă. Acasă!

Și lua colțul de pâine, scotea miezul, îl făcea ghem și-l băga pe tot în gură, ca pe o bomboană de vanilie. Ghemul se lipea de cerul gurii și Bebiță râdea, căsca gura, bomboana era fierbinte, gura lui era mică și avea niște dinți de vedeai prin ei, ‘ceai că-s gheare de pisică.

Bătea strada Bebiță în picioarele goale, așa umblau copiii noștri, cunoșteau fiecare piatră și fiecare groapă. De la troiță, ridica praful pe ușa bisericii și-ajungea până la pod, unde se-ntindeau pescarii la soare, cu pălăriile crescute pe ochi și hălaiele ude. Ștai demult, ble? învățase Bebiță că se-ntreabă în ocazii d-astea. Stau, tresărea mustața pescarului. Nu-l simțeau când venea, era așa de ușor, c-au vrut unii odată să-l înece și n-au putut. L-am aruncat de sus, ca pe halău, declaraseră golanii, da’ a plutit până la mal, ca un căcat.

Lui Bebiță i se părea că pescarii veneau din altă lume și cam așa era. Cei mai mulți se trăgeau de dincolo de gârlă, din oraș, unde se vedea turnul cu luminițe roșii. Ce-i acolo, ble? Crângașiul. Trebuie să fie altfel de oameni pe-acolo, se gândea Bebiță, care nu știa, la opt ani, nici să scrie, nici să socotească, dar știa când se putea apropia de un om și când nu, iar cu pescarii putea să stea ore în șir, numai să tacă.

Pescarii stăteau în linie, ca la școală, avea să afle Bebiță mai încolo, când și-a amintit mă-sa de el, vrând nevrând, și l-a dat în clasa întâi. Fiecare avea locușorul lui, de la un stâlpișor la altul. Stâlpișorii podului erau negri, reci și măsurau cât un Bebiț, dar dacă se urca pe bordură și se înălța din călcâie și din palme, dracu’ ăsta blond ajungea să vadă cum halăul plesnea apa cu ciudă și-apoi se ducea departe de tot, pe tărâmul peștilor, unde mai înainte, ziceau pescarii, fusese un cimitir.

-Adică peștii se hlănesc cu oameni?

-Nu, mă, prostule, că i-a scos pă morți, crezi că înainte se făceau treburile așa cum se face acum?

-De unde șă știu eu, ble, cum ela înainte, că eu șunt acum. Ble, eș’ nebun, uite câta peștii ai plinș, dă și mie unu, îl țin de coadă. Șcapă, șcapă. Ce-ale, ble?

-Ia dracu o sticlă și pune-l aici.

-Nu mai volbi cu dlacu, că te șpun lu’

Și-a plecat  acasă  Bebiță cu-o sticlă de plastic tăiată pe jumate în care se plimba un pește mic. A doua zi de dimineață l-a găsit cu burta în sus și l-a plimbat toată ziua prin sat, cum se plimbă morții înainte să-i bagi în groapă, ca să-și ia la revedere. Și după ce ni l-a arătat la toți și-am văzut că mucii de nasu’ lu’ Bebiță erau verzi ca mortăciunea aia din sticlă, a `zvârlit peștele în apă și-a început să plângă. Ciao, peșiolino, ciao. Ești broscar, mă? râdeau pescarii. Nu, ble, a venit tușica din Italia.

Nu știa Bebiță nici să citească, nici să scrie, da’ știa o boabă de italiană și mai știa să mintă. Nu era tușica lui, nu semăna deloc cu tușa Emilia care trăgea butoiu’ după ea. Tușa Paulina era frumoasă, fructuoasă, cu ochii verzi și părul negru ca pruna coaptă. Se măritase cu broscarul și trăia din salariul lui de marinar, împreună cu toată familia. De la noi de pe stradă erau cei mai bogați, dar asta numai pe timp de vară, când venea tușica din Italia, pentru că, în rest, mâncau și ei cartofi prăjiți, ca noi.

Tușa Paulina era tușica altui copil, care venea la noi numa’ în vacanța mare. O fetiță. Albă la față ca un găinaț de ieri, primea cadouri și dulciuri doar pentru că venise pe lume, cam odată cu Bebiță. Doar că el primise numai șuturi în cur și pești care mureau a doua zi. Dacă stătea lângă ea, Bebiță părea mai negru la piele, dar scăfârlia îi părea mai blondă. Ăsta e țigan blond cu ochi albaștri, spunea tușa Paulina, când îl punea la masă. Putea să-i zică orice, că Bebiță tot râdea, pentru că pe masă erau bunătăți despre care nici nu știa să povestească la el acasă, dar pe care mai târziu avea să le trimită familiei în pachete mari, pe-autobuz.

Se uitau la el cum mânca și-i făceau poze cu aparatul galben, iar pozele aveau să le arate rudelor din Italia. Zio Onofrio și Zia Paulina povestiseră tuturor despre bambino din România, care umbla desculț și avea o mână subțire, subțire, cât o coadă de mătură. Iar zia îi băga prosciutto în gură și-l întreba dacă nu vrea să fie copilul ei, să-l ia în Italia, că ea n-are copii. Nu vleau, ția, că mă bate tataie, zicea Bebiță și ția plângea și-l ciupea ușor de oase. Zio Onofrio, ca s-o împace pe nevastă-sa, că n-o uită copilu’ până la vară, îi făcuse lui Bebiță o casetă numa’ cu Lasciatemi cantare, a lui Toto Cutugno, de la un capăt la altul. Bambino asculta caseta la casetofonu’ lu’ mă-sa mare, aia moartă de trei ani. Îl furase pentru ea tac-su lu’ ăsta micu’, până să intre la pușcărie. Bebiță punea casetofonul la ureche și stătea așa toată ziua. Iar când se tăia curentu’, derula banda cu degetul arătător și cânta singur, pentru că știa pe de rost toate versurile. Șono un italiano, un italiano velo, până plătea careva curentu’.

Bebiță nu știa pe unde vine Italia, își imagina ba că e departe rău, ba că poate să ajungă pe jos, dacă vrea. Știa că Italia iubește românii și, mai ales, îl iubește pe el, pe bambino, și că la un moment dat va ajunge și el acolo unde e atât de iubit.

Atâta doar că într-o zi, să fi venit tușa Paulina cu zio de vreo două săptămâni, au trimis după el, acasă. Bambina striga în fața porții ca un miel, Bebiță unde ești, Bebiță te cheamă tușa. Te pomenești că i-a luat bilet în Italia, că vrea să-l fure de la ta-su mare, dar când să ajungă la ei în curte, nici vorbă. Tremura carnea de româncă pe tușa Paulina, duduia curtea sub șoldurile ei și  în fața casei erau scoase toate farfuriile, oalele, saltelele, vitrinele, pernele, valizele, iar o parte din macaroanele subțiri muriseră pe jos. Tușica nu mai știa nici română, nici italiană, i se zburliseră sprâncenele și dădea din mâini ca liliecii. Deodată și-a prins părul în creștetul capului, mannaggia, l-a apucat de mâinile măturică și l-a târât în casă. Bebiță era obișnuit cu scandalu’, numa’ că nu-și închipuise niciodată că tușica poate să fie și rea.

-Unde sunt, mă?

Ce să fie, ția, ar fi vrut să spună Bebiță, dar nu putea decât să scâncească iezișorul.

-Unde-s banii, mama mă-tii de țigan, zi, ești mut? Madonna mia, prost e copilu’ ăsta.

-Cale bani, ția Paulina, n-am luat nimica io, șă moală mama.

-Stronzo! Cine a mai fost pe-aici, mă, în afară de tine?

N-am luat ția, lașă-mă, că mă doale, ar fi spus Bebiță, dar unde să mai și vorbești, că n-aveai loc de zia și de zio Onofrio, care făcuse ochii de broscar și mai rău i se mărise chelia de-atâta  zingaro, zingaro, zingari rumeni. Au trimis după ta-su mare, să le dea trei sute de mii de lire. Să cadă tataia, să înghită țărână, că n-are să dea și-a bătut acasă la Bebiță de numai mă-sa a putut să-l scape viu de-acolo.

Până la urmă, zice c-a venit peste noapte să-l ia la București. Noi n-am auzit, pesemne că mă-sa luase de la aia bătrână puterile de vrăjitoare. Nici câinii n-au lătrat-o, am dormit cu toții până s-a făcut ziuă și când ne-am trezit, nu mai era Bebiță.

Tușa Paulina a găsit bănuții la cumnată-su în portofel. Și-a făcut bagajele și-a plecat în Italia, s-a catolicit de tot și-a făcut un copil, jumătate român, jumătate italian. Nu știm cum arată, că n-a venit cu el pe-aici.

Totuși, pe Bebiță îl puteți găsi la Roma, dacă luați din centrul orașului un fel de bombă pe șine, o combinație de tren, metrou și tramvai, măzgălită pe-afară de golani și fără lumină pe dinăuntru. Vă dați jos la Grottarossa și mergeți până la hotel Flaminio. Lucrează acolo, ca băiat. E bun la toate și se înțelege bine cu toți. Iar dacă nu-l găsiți, întrebați pe cineva, că știu română.  O să vă spună că-i pe baltă, prinde pesciolini, asta face când are liber.

Și dacă vă întâlniți cu el, să-i faceți o poză, să-l vedem și noi. Am auzit că-i fericit.