… ”Se face un an de când a plecat tata de acasă”, mi-a zis Ada, după ce-am comandat cocktailul Bellini, la modă acum și deci nu se făcea să rămână nebăut de noi.

„Ti-e dor?”

„ Sunt confuză. A plecat de la mama și de la mine după 22 de ani. Mamei i-a lăsat o scrisoare. Mie mi-a spus că îi sunt tare dragă și să nu cred vreodată că e din cauza mea.

Mi-e dor, dar încă îl urăsc. N-a dat nici un semn înainte că viața lui cu noi l-ar deranja. Deși acum sunt sigură că ne-a transmis într-un fel, dar ne-am ținut ochii, urechile, simțurile închise. Prea eram sigură că triunghiul nostru e indestructibil și va dura și după ce eu îmi voi fi făcut familia mea. Mă gândesc că e timpul să-l iert. Starea asta mă ține în loc, sunt o stalactită.

Zi-mi tu despre iertare, Maria, cum s-o fac să nu fie doar declarativ? Cum o să știu că l-am iertat?”

„Si pentru mine rămâne încă o dilemă. Îți dezvălui doar întrebările și adevărurile mele:

În încercările disperate de a ne fi bine, ne forțăm să iertăm și să acceptăm! Să ne dăm jos de pe umeri povara răului primit, dar căruia tot noi i-am permis să se instaleze. Logic, e firesc s-o facem. Dar, tot la fel de logic, ca să acorzi iertarea trebuie să ți-o ceară cineva! Dacă celălalt nu face asta sau nici nu crede/ știe că a greșit, tu pe cine ierți?

Uneori, ne trezim că am suferit crezând că am fost culpabili mult timp. Dintr-o neînțelegere, dintr-o minciună sau din ignoranță. Care aparțin ambelor părți. Niciodată uneia. Traiul cu cocoașa neiertării e chinuitor. Dar să aloci multe resurse de timp, consum energetic și psihic în obținerea iertării nu mi se pare câștigător.

De multe ori, când investiția noastră a fost mare, ne străduim să iertăm, provocăm iertarea chiar dacă nu înțelegem. Reluăm relația, dar poziția de restart va fi alta. Va reporni de pe alte coordonate. Cu alte convingeri și așteptări. Uneori, avem impresia că atunci ne-am întâlnit prima oară. Niciodată nu va mai fi cum a fost.

Indiferența „foarfecă” cel mai tare. Prietenia, relațiile afectuoase de familie înseamnă putere. De bună calitate. Dacă nu ne-am bate joc de ele și de noi, dacă am face efortul să nu ne scufundăm în confortabila  indiferență/ignoranță( Doamne, cum sună asta!), ne-am onora statutul de om. Eu am aflat că am iertat când nu-i mai doream individului să i se întâmple nasoale, să vadă și el cum e. Dar nici nu mi-a devenit indiferentă soarta lui. Doar mă transformasem într-un fel de martor tăcut și empatic al vieții lui. Pentru că aflasem din ce resorturi traumatizante m-a lovit. Si trupul mi l-am simțit mai ușor. Ca și cum slăbisem 10 kile deodată…A fost o experiență developată în timp, cu ceva trudă. Timpul singur nu vindecă nimic, doar amorțește sau face echipă cu creierul și ne mint, deformând evenimentele ca să fie totul îndurabil….”

„Încep să corelez ce zici cu experiența mea. Ar trebui să aștept sau să-l provoc pe tata să-mi ceară iertare?”

„Nu știu. Tu decizi. Cred doar că nu e în favoarea noastră să așteptăm ca celălalt să-și dea seama de ce, cum și cât de mult ne-a rănit! E doar timp pierdut. Neuroni rătăciți și proiecții disfuncționale pe alții. Poate tatălui tău nu-i e la îndemână s-o facă. Si atunci întreabă-l tu, provoacă-l tu, spune-i tu! Măcar, dacă rămâneți certați, să nu fie degeaba… Clarificarea e liniștitoare. Fie că ierți sau nu, fie că înțelegi sau nu. Altfel, e ca un zbor în vrie, cu un motor defect…”

„Of, simt că-mi ia creierul foc. Si mama își duce suferința în tăcere. Muncește aproape fără pauze să nu-și lase timp să proceseze despărțirea…Nici nu-și mai vopsește părul, a aruncat rujul ei roșu, nu mai poartă tocuri…Acum, vorbind cu tine, îmi dau seama ce furioase suntem amândouă!”

„E mișto că ți-ai dat seama de asta. Te-ai dus o treaptă mai sus. Acum, că tot te-ai apucat, continuă. Îndrăznesc să cred și într-o revenire a mamei tale. Pentru ea, pare mai greu…

Totuși, în ultimul timp mă întreb: cine suntem noi să ne arogăm puterea, decizia de a ierta? Vreun zeu, vreun Sfânt, vreun Dumnezeu? Sunt din ce în ce mai sigură că ar trebui să abordăm acceptarea. Care nu înseamnă că suntem de acord cu „Greșitorul” față de noi. Dar realitatea ne avertizează că n-am visat si că rana există. E vie și nu putem trăi așa, cu sângele șiroind. Devine obligație să contribuim la propria reglare emoțională. Altfel, orice evoluție sună fals. Cât despre uitare, nici nu poate fi vorba…Doar în lobotomie!”

„Așa mi se pare și mie. Dacă voi păți și eu la fel, după ani de căsnicie?…”

„N-avem de unde ști. Nu primim garanții cu certificatul de căsătorie, nu controlăm mai nimic, iubirea nu e suficientă. Mie viața mi-a semnalat că nu prea e vorba despre a nu greși, ci despre curajul de a învăța să repari, să nu repeți, să nu alegi direcția „razna”, ci doar Înainte. Atât pot să-ți spun acum…”

„Ce noroc am cu tine, Maria!”

„Ce norocoasă sunt eu, Ada, că cineva îmi mărturisește că sunt (și) noroc!”

„Să pecetluim asta cu încă un Bellini!”

Cheers!

August 2023