Și mai erau bomboanele. Bomboane simple, de mentă, vândute la vraf, în pungi de hârtie, care se găseau la câteva comune distanță, la Comișani.

Altădată ai fi putut ajunge săltând în pasul ștrengarului, dar după șaptezeci și cinci-optzeci de ani n-a mai fost chiar atât de ușor.

Nu te puteai lipsi de bicicleta ta, bătrâna și credincioasa ta bicicletă verde, pe care rugina o ocolea în mod miraculos, oricâte decenii ar fi trecut peste ea.

Sau poate că nu era în mod miraculos, poate că știai un secret, pe care nu mi l-ai împărtășit, pe care nu l-ai împărtășit nimănui, prin care și sângele de tablă al bicicletei tale verzi rămânea pururi tânăr și așa înaintai, în șaua ei, semeț ca un vânător în șaua calului său, în căutarea bomboanelor simple, de mentă.

Niciodată n-ai vrut să încerci măcar să guști o altă bomboană. Ce îți plăcea îți plăcea pentru totdeauna și asta nici măcar nu se discuta.

Totodată, lucrurile care păreau prea noi, venite din acest prezent care își păstra, pentru tine, secretele, dar nu și misterul, secretele, dar nu și savoarea, nu te interesau.

La naiba cu telefoanele inteligente, la naiba cu caloriferele electrice, la naiba cu laptopurile și internetul, la naiba cu rețelele sociale, la naiba cu televizoarele cu ecran plat.

Ai fost un om comun, ca un Ivan Ilici, care ar fi apucat să îmbătrânească mult, apoi foarte mult. Cine a fost Ivan Ilici – aceasta este o altă poveste, ar fi trebuit să vorbim despre contele Lev Nikolaevici Tolstoi sau măcar despre moarte.

Moartea n-a fost niciodată o temă de discuție, nici măcar când ți-au murit părinții, frații, surorile, soția, niciodată moartea n-a devenit mai mult decât era. Era ceea ce era.

Ieri au fost și azi nu mai sunt decât în amintire și nu putem să facem nimic mai mult decât să nu-i uităm, să ne gândim la ei și să-i păstrăm cu noi pe pământ, în faptele și vorbele noastre.

Puține idei aveau tăria să te revolte cu adevărat. Incinerarea unui cadavru era una dintre ele, ți se părea de o prostie fără margini, cum adică să fii incinerat, să n-ai un loc al tău în cimitir, să nu știe unde să te găsească aceia care te vor căuta vreodată?!

Și toate acestea fără ca măcar să-ți spun că vreau să fiu și eu ars și cenușa mea să fie împrăștiată în mări și oceane, să continui să călătoresc, pe ape, până la sfârșitul timpului.

Mi-ar fi plăcut să îți pot spune atâta lucru, dar noi n-am vorbit despre lucrurile importante, am schimbat cuvinte banale, întrebări punctuale  despre mâncare și sănătate și animale domestice, îți plăceau câinii de talie mică și n-ai crescut niciodată o pisică, am mai vorbit despre muncă și starea vremii, dar nici măcar o singură dată despre moarte ca mare trecere, nici măcar o singură dată despre Seneca, despre curioasa sa idee că moartea, de care atât ne temem, nu anulează viața, ci doar o întrerupe, care, la urma urmei, coincidea cu ideea ta despre moarte.

Orice om, dacă a apucat să trăiască, trebuie să aibă o idee despre moarte, chiar dacă nu vorbește despre asta.

Eu nu știu cum e când ai optzeci de ani și te cam dor toate oasele, când te întorci în vremurile copilăriei și tinereții tale vizitând un mormânt, când revezi totul cu prospețime, de parcă tocmai s-ar fi întâmplat, nu știu cum e să invidiezi un tânăr pentru spatele său drept și pentru agerimea privirii sale și pentru ținerea sa de minte și pentru puterea erecțiilor sale. Chiar dacă n-ai vorbit niciodată nici despre lucrurile astea, tu ai știut și eu nu.

Într-una dintre scrisorile lui Seneca, scrisă pentru Lucillius, înțeleptul latin scria că la bătrânețe încearcă să nu mai aibă aceleași dorințe ca pe vremea când era băiat.

E și asta o formă de înțelepciune, să respingi cele ale tinereții, ca fiind trecute, să nu te agăți de dorințe palide, de nurii unor femei din secolul trecut sau din imaginație, forța unei fantezii stă în aceea că se întâmplă la timpul potrivit. Altfel, poate să nu se mai întâmple deloc.

Noi n-am vorbit niciodată despre Mario Vargas Llosa. A fost un scriitor născut în Ariqipa, în Peru, care a trăit o mare parte a vieții lui în Europa, la Madrid și la Paris. Iar când a murit, cenușa sa a fost împărțită între lumi, între continent, o parte în America Latină, o parte pe bătrânul nostru continent. N-am vrut să îți combat credința opunând-o uneia ca a lui Mario Vargas Llosa.

Doar nu ești tu mai deștept decât Mario Vargas Llosa, care e cvasi-unanim socotit ultimul clasic și primul om care a înțeles ce pierdem de când am lăsat cultura să decadă în spectacol, cum s-a încheiat era sapienșilor, adică a oamenilor înțelepți!

Ai fi dat, poate, din mână, ca și cum ai fi știut tu mai bine, și poate că într-adevăr chiar ai știut tu mai bine, de ce n-ai fi știut, de ce nu ar fi mai important să ai un loc al tău, fie și sub pământ decât să-ți fie împrăștiată cenușa în toate zările, ca un fel de ultimă metaforă a vieții și a morții?!
Sunt oameni-poduri, oameni-punți,  care unesc, care trec oamenii dintr-o parte în alta, dincolo de culturi, depășind bariere. Un astfel de om a fost și Mario Vargas Llosa.

Tu n-ai fost un astfel de om, dar nici n-ai avut vreun motiv să fii. Și tribul este important și dacă îți vezi de treaba ta și dacă bulgarii își văd de treaba lor și nu au ei treabă cu nimeni, nu e și ăsta un miracol vechi, pe care ne putem sprijini pentru a merge mai departe, după ce e luăm locul în țărână sau în cenușă?