E un domn în vârstă, plăcut de la prima vedere, cu ochi cenușii, pătrunzători, mic de statură, dar drept la stat și vorbă. Are darul povestirii și repede leagă cu oricine o conversație, fiindcă știe istorii din toate vremurile, cu care te ține vrăjit până la sfârșit.

Când vorbește, te privește fix în ochi pe sub ochelari, de parcă îți pătrunde în gânduri. Și în timp ce vorbește, mâna i se plimbă prin părul alb, rărit și moale, încercând să așeze o șuviță care nu vrea niciodată să stea la locul ei. Îi place să își răsucească mustața cu mâna dreaptă, iar pe stânga o ține la subraț. Gestul ăsta cu mustața e un tic șarmant care îl definește și știi atunci că pritocește gânduri.

Are o pereche de blugi mai vechi și poartă la ei câte o cămașă în carouri. Le are în mai multe culori, primite cadou de la fiică-sa. Pantofii au peste douăzeci de ani și refuză cu încăpățânare să-i arunce, deși și-au consumat demult viața și talpa, pe motiv că “nu se mai fac încălțări ca astea, tată, în ziua de azi, nu vezi că sunt încă buni?!”

Fiind fiul unui șofer de camion pentru marfă de la spitalul de nebuni din Sibiu, povestește des că a rămas cu o slăbiciune pentru nebuni și că cea mai mare plăcere pe care o are în viață e șofatul. Visează cu ochii deschiși la mașinuța perfectă cu cel mai mic consum de pe planetă, fiindcă e foarte chibzuit în tot ceea ce face. Îi e doar frică de ziua când nu va mai putea să se urce la volan. “Poți să-mi iei orice, numai volanul nu!”, zice căzut pe gânduri negre.

În buzunarul de la piept are o listă permanentă pe care își notează cumpărături, telefoane de dat, facturi de plătit, oameni de văzut, pentru că îi e teamă să nu uite. Dar uită tot mai des.

E surd de-o ureche, de la o otită din copilărie, așa că își pune telefonul doar la urechea bună și vorbește prea tare.

Scrie scrisori și a început și memorii să aștearnă, citește mult și are iubiri secrete. E însă discret și le ține ascunse ca să nu deranjeze.

Își caută des ochelarii și cheile de la mașină, ceea ce nu îl împiedică să își găsească în fiecare zi echilibrul și câte o vorba bună pentru fiecare.

Are prietenii aproape, le sare în ajutor, îi duce cu mașina sau le face piața. Dă mai mult decât primește.

Se enervează repede, fiind coleric, iar din supărările ușoare lasă urme cu vorbe grele. Ca să-i treacă, îți aruncă repede un zâmbet ștrengăresc din colțul ochilor, care râd mereu, oricât ar fi de serios.

Veselia și hazul de necaz sunt harurile cu care s-a născut în vreme de război. A preferat partea plină a paharului, pentru că cea goală îl măcină mult prea dureros.

Mama i-a murit de tifos când era încă copil, tatăl de diabet când era tânăr, sora de cancer când era adult, fratele de ciroză când era bătrân.

Însă în ultimii ani, după ce și-a pierdut și soția, nimic nu mai avea sens să fie făcut cu bucurie. Plângea în fiecare zi, ca un copil pierdut, mistuit de dor. A rămas doar el, jumătate din întreg.

Nu-i place să piardă pe nimeni și nimic. Poate de aceea e și atât de drămuit, sau poate e de la foametea suferită în vreme de război.

Se clatină în sinea lui când își dă seama că a pierdut mai mult decât a câștigat.

De prea multe ori l-au părăsit oameni și vieți, vise și amintiri, iar a pierde e atât de ușor.