Învesmântată-n iarnă, mă îndrept

Către lanul de safir din mijlocul furtunii –

Locul lăuntric unde totul a început,

Paradisul pierdut de îngerii căzuți,

Durere adunata-n lacrimi sângerii…

Încheieturile-mi sunt zgâriate și ochii injectați

De nopțile nedormite;

Și miezul mi-e-ncatusat în pieptu-mi obosit,

Zilele se pogoară-n nopți și nopțile-n zile –

Încă un pas spre infinit, încă o lacrimă căzută

Pe stânca de care sunt prinsă,

În vis, în realitate?

Mă pierd pe mine în esența căderii…