Cineva a mai adus la poartă un câine. Este mare, alb și lățos și are și un PET de plastic legat de coadă cu o sârmă.

Faptul că oamenii își abandonează câinii la poarta noastră tot timpul mă face să mă gândesc la toți câinii pe care i-am avut de când ne-am mutat. Și pe care i-am iubit, nu ca pe oameni, dar i-am iubit așa cum se iubesc, normal, câinii.

Gândul mă duce la Forest, primul nostru câine mare, atunci când ne-am mutat la casa de lângă pădure. Era un Airedale Terrier, rasă pură. Am aflat că se comporta bine cu copiii și fetițelor noastre tare mult le plăcea să-și înfigă mânuțele în blana lui și să-l zmotocească. De la început până la sfârșit, Forest a stat la mângâiat.

Forest a fost loial până la moarte, dar bolnăvicios la final, iar bolile de piele, care erau tipice pentru un păr sârmos de terrier, i-au adus sfârșitul. L-am îngropat în pădurea din spatele casei, după ce l-am plâns cu toții, fetițele mai abitir decât noi, cei mari.

Iar au aruncat unii o cutie cu trei cățeluși. Schilălăiau, săracii, de câteva ore. Cred că fuseseră luați direct de la cățea. Fetițele nu rezistă. Mila și bunătatea sunt chestiuni dezbătute des la mesele noastre și mai ales atunci când dai copilului drumul pe poartă, cu ghiozdanul în spate, și zi de zi îi zici să fie un exemplu, el vede câinele aruncat în stradă și merge să-l hrănească.

Pe aceștia nu i-am păstrat, dar asemenea întâmplări aveau să se repete. Câinii se aciuiesc pe la porțile noastre după ce sunt abandonați de niște oameni sau sunt abandonați de alți câini care s-au îndreptat de curând de șale și nu mai merg în patru labe.

Dar noi continuăm cu câinii noștri din curte, pe care îi ocrotim conștient și pe care niciodată nu i-am abandonat.

Patrocle a fost al doilea. Era, desigur, una la una cu câinele Lizucăi din Dumbrava minunată. Patrocle era cel mai credincios. Nu era plimbare pe dealurile pe care mergeam des, pentru a ne păstra în formă, la care el să nu ne însoțească. Nu era picnic pe care să-l fi făcut în pădure, la care el să nu fie prezent. Patrocle nu tăia niciodată proprietatea. Mergea calm și hotărât numai pe aleile de beton. Conducea fetele spre poartă când plecau la școală și le aștepta la venire. Îi mai spuneam și Patrocle cel Înțelept.

Patrocle a trăit mult și a murit de bătrânețe ca orice înțelept. Și-a găsit mormântul chiar în curtea noastră, căci de acum fetele acordau mai mare atenție îngropăciunii. Pietricele care marcau mormântul, o cruce din două bețe încrucișate, multe floricele de câmp culese din pădure și câțiva trandafiri rupți din curtea noastră.

Apoi a venit Rocky, ciobănescul german. Era atât de iubit, că una dintre fete se băga cu el în cușca lui mare și stătea acolo cu el minute în șir, până o chemam la masă. Rocky a trăit câțiva ani, dar nu atâta cât ar fi trebuit. A fost otrăvit și a murit înainte de a mai ajunge cu el la veterinar.

În spatele casei, cimitirul câinilor a fost reluat, iar fetele începuseră să învețe deja că moartea face și ea parte din viață.

Apoi a venit Cățeaua Pădurii. Aruncată și ea de cineva, își stabilise casa în pădure și venea la gardul nostru doar pentru mâncare. Nu ne lăsa deloc să o atingem. Era departe de a se mai încrede vreodată în om. Știa ea de ce și nimeni nu încerca să o convingă că nu are dreptate.

Într-o zi a făcut opt căței. Ea i-a alăptat cât a putut, apoi, când ei începuseră să treacă strada, i-am luat în curtea noastră, iar cățeaua nu ne-a oprit. Din opt însă, mai rămăseseră trei. Fetele le-au dat nume: Mini, Negrilă și Corcodușe.

Au crescut cu mare iubire și nu era deloc greu pentru noi să-i iubim, că erau drăgălași și dolofani, fiecare diferit de ceilalți. Negrilă era complet negru. Corcodușe era alb, cu ceva pete negre, iar Mini era albă.

Mini a trăit destui ani, având în vedere că a dezvoltat cu timpul un fel de epilepsie sau o boală neurologică ce o făcea să-și tremure mereu corpul. Din cauza bolii, nu a putut fi sterilizată, așa că a reușit să fie mamă de câteva ori și am pricopsit cu câinii ei frumoși și sănătoși multe rubedenii și cunoștințe din sat.

Am păstrat-o pe Lee de la ea. Lee avea fața jumătate albă, jumătate neagră și o privire irezistibilă de câine.

Într-o zi ne-am trezit la poartă cu altul dintre copiii lui Mini, care fugise de la stăpân. Nu știm dacă primise un nume, dar noi i-am dat unul imediat: Cleo.

Din ziua când s-a întors acasă și până azi Cleo a rămas cea mai mare mâncăcioasă a casei și cea mai dolofană. Ai putea crede că nu avea mâncare suficientă și de aceea a fugit, dar aș fi tentată să cred că aceea era cea mai mică problemă.

După cinci ani, mama ei, Mini a murit și a primit și ea un frumos mormânt, cu floricele și cu cruciuliță din lemn.

Negrilă a murit după ce a slujit familia peste șapte ani. Lătra cel mai tare și părea cel mai fioros, deși era, de fapt, cel mai mocofan dintre toți.

Ar fi demn de menționat că, de când avem acești dulăi mari si frumoși în curte, maidanezi la origine, dar bine hrăniți, hoții nu ne-au mai luat în seamă, după ce ne furaseră, la ultimele raiduri, patru biciclete și șase porci.

Corcodușe mai trăiește și azi, 11 ani mai târziu. E încă puternic și iubit. Dar cel mai iubit câine de pe pământ pare să fi fost Papita.

Pe ea a adus-o la noi un prieten care a găsit-o unde altundeva decât în pădure, când mergea cu caprele.

Papita a avut prima cumpănă când a scăpat din curte și a ajuns în stradă. A fost lovită de o mașină. Și-a rupt piciorul și a trebuit să i-l punem în ghips. Cu toții aveam grijă de invalida noastră și a reușit să-și vindece piciorul. Apoi a fost operată și nu a avut niciodată căței.

Acum vreo trei ani a făcut o mastită și a trebuit să fie operată din nou. A umblat mult timp cu gulerul de polipropilenă la gât. La puțin timp după asta, a paralizat de picioarele din spate. Nu mai putea merge și o târam cu pătura de pe balconul de la parter până afară și invers. A fost purtată cu pătura șase-opt luni.

Recunosc că atunci m-am gândit că poate era mai bine să o eutanasiem, văzând cum se chinuie. Dar mezina casei s-a opus vehement și nu a mai fost nici când în casă un asemenea subiect.

Și bine am făcut. Căci, după ce am plecat cu toții la munte în primăvară și am stat departe de câinii casei o săptămână, o rudă a avut grijă de casă și de ei. Când ne-am întors acasă, Papita, când a văzut-o pe cea mică, care o numea „Regina Patroană”, minune, Regina și-a luat picioarele la spinare și a început să meargă din nou. De atunci Regina Papita merge normal și latră de se cutremură pădurea. Doamne, iartă-mi gândurile de eutanasiere.

Oamenii au continuat să arunce câini lângă gardul nostru. Unii îi aruncau și alții ne acuzau că îi hrănim. Care or fi mai greu de dus la liturghie și de îndreptat?

Și așa a apărut și Barney. El avea câteva luni când s-a trezit aruncat la noi la poartă. Nu cred că fusese încă bătut, că avea încredere în oricine. A avut și în noi imediat.

Nu puteam aduce toți câinii de pe stradă în curte, dar pe Barney l-am adus. A intrat, de fapt, întâmplător, când a prins poarta deschisă câteva secunde. Când am văzut că ceilalți l-au acceptat, nu l-am mai putut da afară din curte.

A crescut mare foarte repede. Mânca cu poftă și ne lingea din cap până-n picioare, de nu ne mai vedeam. Cea mică, pe lângă o inimă uriașă pentru câini, are și un talent în a găsi numele perfect. Îi mai zice lui Barney și Cărniță. Că e tot numai dragoste carnală.

În primăvara asta, Cărniță a făcut babesioză și aproape a murit. Dăduse în icter. Cu dinții și gingiile galbene ca turmericul, a mers la spital două săptămâni, zi de zi, pentru perfuzii și chiar pentru o transfuzie de sânge. Așa am aflat că un câine poate primi sânge de la alt câine, dar că transfuzia nu se poate repeta la nesfârșit.

Cleo, despre care vă spuneam că este cea mai grăsuță dintre câinii casei, a fost cea pe care noi am oferit-o voluntar ca donator. A mai rămas puțin la veterinar pentru evaluare, dar, până la urmă, ea i-a salvat viața noului venit in haită.

Acum Barney este bine și e mereu pe tratament împotriva mușcăturilor de căpușe, la fel ca toți ceilalți.

Și mai e, desigur, și neînfricatul Pufi, cel mai mic dintre câinii familiei noastre mari și neobișnuite, un pekinez metis, care are 13 ani.

El a stat tot timpul pe balconul de la etajul unu și merge la plimbari zilnic, dupa program. Nu s-a înțeles prea bine cu Corcodușe, care este de patru ori mai mare decât Pufi. Dar, pentru că Pufi latră mai tare decât Corcodușe, ne-am gândit că nu-l putem lăsa pe Pufi să-l sfâșie pe Corcodușe într-o fatală neglijență.

Pufi a bătut și el recordul la spitalizări, întrecând-o chiar și pe Papita. A avut, pe rând, babesioză, prostată mărită și probleme cardiace, pentru care a fost spitalizat în mai multe rânduri, cu branulică și perfuzie mobilă. O dată a fost dus la urgență în miezul nopții, pentru că vomita continuu.

Trăiește și azi și are ceva scheme de tratament de urmat.

Cam acesta este foiletonul câinilor care au trecut poarta, fie că i-am ales noi, fie că ne-au ales ei pe noi. Și foiletonul va continua, probabil.

Nu mai poate fi adăugat decât un singur lucru: pisicile nu au rezistat niciodată în această casă, când pe poartă tot veneau câini. Dar, cu asemenea insuficiență, vom încerca să trăim cu toții, mai ales câinii noștri.