Renate plutește ca un abur pe lângă pereții albi pe care îi atinge din când în când, fără să vrea și fără să știe, ea nu pereții vrea să-i atingă, ci iarba, își trece mâinile prin aer, degetele îi tremură și pielea i se înfioară, i se încrețește adunându-și unele lângă altele ridurile, petele maronii și alunițele, mereu îi plăcuse atingerea ierbii, mereu alergase pe câmpul care se întindea ca o mare dincolo de casa bunică-sii, la început îi fusese frică, venise de la oraș, era obișnuită cu asfaltul și piatra, cu regulile și interdicțiile, dar la bunică-sa nu mai erau nici unele nici altele, bunică-sa tricota ciorapi de lână și blestema niște oameni pe care nu-i știa și nu-i văzuse nimeni, dar pe Renate n-o interesau nici ciorapii de lână și nici blestemele ei, Renate alerga prin iarbă și vedea că roua, soarele și grindina erau altfel decât fuseseră desenate în cartea despre natură pe care o știa pe dinafară de la un capăt la altul și pe care tatăl ei i-o tot punea în față, ia și citește, să vezi cum e lumea, dar ea nu voia să citească și nu credea că lumea putea să încapă în paginile alea prăfoase și uite că a avut dreptate, roua nu era ca în carte, iar soarele – nici atât – i-ar fi plăcut să-l ia pe taică-su de mână, să alerge amândoi prin iarbă iar el să vadă singur cum era lumea, dar tatăl ei era departe, plecase cu bunicul și cu toți bărbații pe care îi știa ea, ba chiar și cu cei pe care nu-i știa, plecase cu brutarul și cu măcelarul și cu toți ceilalți oameni de la care maică-sa cumpăra mâncare, după o lună întreagă de mâncat griș cu apă maică-sa o trimisese la bunică-sa, deși grișul ăla nu era chiar așa de rău, Renate și aici tot griș cu apă mănâncă sau poate că ăsta nu e griș și poate că nu e făcut doar cu apă, dar ce mai contează? ea oricum nu prea se omoară cu mâncarea, dacă o întrebi la prânz ce a mâncat de dimineață ridică din umeri și dacă o întrebi seara ce a mâncat la prânz se uită la tine cu ochi apoși, clatină din cap și te întreabă ce zi este, marți sau duminică, douăzeci și unu sau douăzeci și doi, iar răspunsul nu-l aude sau nu vrea să-l audă, ori douăzeci și unu, ori douăzeci și doi, tot aia e, în data de douăzeci și unu se întorsese bunicul ei într-o cutie lungă de lemn, iar a doua zi, pe douăzeci și doi se întorsese taică-su doar cu numele într-o scrisoare cu cruce neagră, bunică-sa îi blestemase din nou pe oamenii ăia necunoscuți iar ea aflase în sfârșit de ce-i blestema, îi blestema că-i omorâseră bunicul și tatăl, maică-sa plângea și nu blestema, dar nici altceva nu zicea, se mutase și ea la bunică-sa și adusese cu ea grișul cu apă și tăcerea, tricotau amândouă și tăceau, iar tăcerea aia o înnebunea pe Renate, așa cum și acum simte că se sufocă dacă nu aude nimic, îi place să asculte ploaia și pianul, porumbeii de pe pervaz și copiii care vin uneori în sala de festivități să spună o poezie, copiii o întreabă dacă i-a plăcut poezia, iar ea îi întreabă ce lună este, copiii râd și fug, ce-ar mai fugi și ea! dar nu mai poate și nici nu mai are pe unde, coridoarele astea sunt făcute să fugi pe ele cu targa sau cu căruciorul cu rotile și ea nu vrea să fugă nici cu una nici cu alta, ea vrea doar să știe ce lună este, ar fi bine să fie luna mai, timpul cireșelor, timpul în care în câteva clipe ajungea de jos până în vârful celui mai înalt cireș de la bunică-sa din grădină, dar sigur nu e luna mai, la cum se vede lumina afară, e toamnă târzie, trebuie să fie trecut de jumătatea lui noiembrie și la vremea asta nu mai poți să faci nimic altceva decât să stai pe scaun, să te gândești la primăvară și să bei ceai, Renate își ia cana cu cireșe și pleacă încetișor spre sala de festivități, dacă e sâmbătă poate să asculte pe cineva cântând la pian, dacă nu e sâmbătă poate măcar să-și umple cana cu ceai, să-l bea și să afle ce an este, deși nimeni nu-i spune și de fapt, nici n-o interesează, oricum nu poate să calculeze câți ani are și cât timp a trecut de când a cules ultima data cireșe în cana de tablă la care se uită și nu-și dă seama dacă-i vine să râdă sau să plângă, ea nu știe dacă a mâncat de prânz, dar știe exact de unde are cana aia gălbuie de tablă, cu marginile sparte, cu emailul ciobit și cu două cireșe desenate pe ea, era ultima sâmbătă din luna mai și tocmai ce îngropaseră o cutie lungă de lemn și o scrisoare cu cruce neagră, Dumnezeu să-i ierte, a spus preotul, Dumnezeu să-i ierte a spus lumea din jur, Dumnezeu să-i ierte, a spus și ea, fără să înțeleagă de ce, oamenii pe care-i blestema bunică-sa îi omorâseră bunicul și tatăl, și tot ei, morții trebuiau iertați, a aruncat coliva și lumânarea, a fugit acasă și în câteva clipe era în vârful cireșului bunică-sii, se făcuseră cireșele și pomul era plin de grauri, la început a vrut să-i alunge, dar apoi i-a lăsat, în schimb pe băiatul cu privire vicleană care încerca să se ascundă de ea printre crengi nu putea să-l lase, și el venise tot de la oraș, dar el nu îngropase nimic, nici cutii de lemn și nici scrisori cu cruci negre pe ele, nu știa să spună nici Dumnezeu să-l ierte și nici nu știa cum se mănâncă cireșele, le culegea și le punea în cana de tablă iar Renate nu mai pomenise așa ceva, s-a uitat drept în ochii lui și i-a strigat hoțule, ăsta e cireșul meu! iar băiatul a lăsat și cană și cireșe și a rupt-o la fugă, Renate zâmbește și intră în sala de festivități, sala e plină de oameni, tot azilul s-a adunat în seara aia acolo, o fi venit cineva să cânte la pian sau or fi venit copiii să spună poezii, nu e nici una, nici alta, e doar un coleg nou, un bătrân cu cadru de metal și privire vicleană, care se uită în ochii ei și-i spune, hoațo, asta e cana mea!, de afară vine un miros de primăvară și undeva departe se aude un graur.