Ploua pentru că era octombrie și pentru că trebuia să plouă. Străzile plânse, mânjite de lumina tulbure a după-amiezii, erau pline de lume și goale de oameni. Numai o boare vâscoasă, ca o ceață universală, acoperea clădirile, iar zgomotele traficului înghițeau ecourile pașilor mei grăbiți. Îmi era frig și abia așteptam să ajung acasă.

Dacă aș fi știut ce mă aștepta dincolo de ușa apartamentului, probabil că nu m-aș mai fi grăbit. Aș fi încetinit până aș fi atins ritmul unui melc, m-aș fi prefăcut că-mi uitasem ceva în vestiar, la lucru, și m-aș fi întors să-l recuperez. Aș fi început să colind magazinele în care se învălmășeau mult prea devreme obiecte decorative și dulciuri pentru Crăciun. Aș fi inventat o scuză jalnică precum că aveam dintr-odată o nevoie indispensabilă de a mă plimba aiurea prin parc și m-aș fi grăbit să-mi satisfac nevoia rătăcind pe aleile bântuite de torente de frunze îngălbenite, pentru cât timp ar fi fost nevoie.

Dar n-aveam de unde să știu, așa că atunci când am intrat în casă și mi-am găsit iubitul cu vecina de la doi, am rămas ca o stană de piatră în holul de la intrare preț de câteva minute bune. Toată scena parcă s-a desfășurat cu încetinitorul: i-am văzut sărind amândoi în picioare de pe canapea, surprinși, ca și cum nici nu se așteptau să vin de la lucru la ora aia, ca și cum, înainte să se apuce de treabă, speraseră amândoi, se rugaseră, făcuseră ritualuri către zei, să se întâmple ceva neobișnuit care să-mi deraieze parcursul obișnuit și să mă facă să întârzii. Vecina, mică, blondă, îmbrăcată sumar, a început să-și adune în grabă hainele de pe jos, cu obrajii mușcați de flăcări, fără să mă privească, în timp ce iubitul meu, cu care aveam o relație de zece ani, omul alături de care îmi prăpădisem tinerețea, rânjea fâstâcit, ca un copil de școală prins cu lecția neînvățată. Nici el nu m-a privit în ochi, deși mi se părea că văd în ochii lui o oarecare umbră de amuzament, o sclipire jovială, ca și cum se bucura că-i ieșise lovitura de teatru.

Ploua pentru că era octombrie și pentru că trebuia să plouă. Nu, natura nu încerca să-mi îngâne sentimentele, așa cum se întâmpla în filme de fiecare dată când avea loc o despărțire. Universul nu încerca să-mi transmită un mesaj subliminal. Pur și simplu, era toamnă, anotimpul meu preferat, anotimpul în care tot timpul am avut parte de schimbări majore, de răsturnări de lumi, de cotituri iremediabile. Obiceiul destinului meu nu m-a ocolit nici de data asta.

În clipa când vecina a ieșit din casa mea, trecând pe lângă mine și atingându-mă cu umărul, o revelație absurdă m-a izbit în moalele capului, cu greutatea unui ciocan. Am fost șocată să constat că, deși mă așteptam să fiu rănită, furioasă, să fac scandal, mă simțeam de fapt ușurată. Mă simțeam brusc eliberată de o povară nevăzută. Poate pentru că iubirea noastră era o iubire obișnuită, n-avea nimic extraordinar, și-atunci trebuia să treacă prin toate etapele firești și să moară. Poate că venise vremea ruginei, așa cum frunzele ruginesc toamna în copaci și devin atât de fragile și neputincioase încât fiecare briză înghețată care suflă peste ele le transformă într-o ploaie magică. Așa ruginise iubirea noastră, devenise prea slăbită, prea anemică pentru a mai rămâne agățată de suflete și se scuturase.

Pentru că n-aveam destulă putere să spun ceva în momentul ăla, am luat cea mai înțeleaptă decizie și am plecat să mă plimb. N-am apucat să fac decât câțiva pași pe stradă, când mi-am dat seama că mă deranja mai tare faptul că nu se putuse ca după-amiaza aceea să fie una normală, să pot să rămân acasă, să-mi fac un duș fierbinte, să mă relaxez după o zi lungă și obositoare. Aș fi vrut să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat din simplul și egoistul motiv că voiam să nu-mi pese. Aș fi vrut să-i fi prins în altă zi. Mă simțeam foarte obosită, și nu știam dacă era din cauza stresului, ori a sarcinii de care abia aflasem, ori a faptului că o dădusem rău de tot în bărci atunci când mă bătusem cu pumnul în piept că eram în stare să fac lucrurile bine, că iubirea merita orice sacrificiu și orice caznă, atunci când mă încăpățânasem să-l aleg pe el, doar ca să descopăr acum că îmi pariasem toată viața pe omul greșit.

Brusc, mi s-a făcut foame. Dar nu era o foame obișnuită, a trupului, nu era senzația aceea familiară de gol în stomac, de vid flămând care se cască în miezul ființei și-ți dă peste cap gândurile și energiile. Era o foame ciudată, mai degrabă de liniște decât de mâncare. Mi-era foame de o îmbrățișare, sau de o conversație cu una dintre prietenele mele dragi, mi-era foame de o vorbă bună, încurajatoare, de un „hai, fată, că o să treci tu și peste asta” spus din suflet, cu glas blând.

Foamea asta ciudată mi-a purtat pașii într-o cafenea de pe strada principală, unde mi-am comandat o ciocolată caldă și am început să-i analizez în liniște pe ceilalți oameni, pentru că dacă n-aveam cum să primesc în momentul ăla lucrurile după care tânjeam, măcar să-mi clătesc ochii cu imaginile altor oameni care se bucurau de ele. M-am uitat mult timp la oameni, am văzut prieteni întâlnindu-se, îmbrățișându-se, râsete, săruturi, sclipiri de viață în ochi obosiți, dar veseli. La un moment dat, am vrut s-o sun pe mama, dar în ultima secundă m-am răzgândit și am închis apelul după două tonuri. Nu eram în stare să-i povestesc ceea ce tocmai mi se întâmplase, cel puțin nu fără să mi se facă rău. La cum mă cunoșteam, aș fi început să plâng, să arunc cu noroi într-un dușman de carton pe care-l vedeam aievea în fața ochilor, să mă lamentez, să mă complac în așteptarea unui strop de milă.

Încă ploua, ploua pentru că era octombrie și pentru că trebuia să plouă, dar parcă se mai întețise vântul și scormonea frunzele, care cădeau în rafale, începea să se întunece chiar dacă era încă devreme, ciocolata mea se răcise prea repede și-mi era frig.

Nu eram sigură, dar aveam o bănuială cum că iubisem un mort. Persoana pe care o iubeam eu murise de multă vreme, dar nu băgasem de seamă și continuasem să-l iubesc pe cel care-i purta chipul crezând că în trupul lui se ascundea același suflet de care mă îndrăgostisem. Acum realizam cât de oarbă am fost în toți acești ani, cât de adânc m-am scufundat în mocirla rutinei unei relații care ar fi trebuit să se termine de multă vreme.

M-am întors acasă aproape de miezul nopții, udă până la piele și cu pieptul fără inimă. El nu mai era acasă, și m-am bucurat atât de tare că nu l-am mai găsit încât am început să dansez și să fredonez melodii de Frank Sinatra. Mi-am făcut un duș fierbinte, ca să scap de senzația de piele amorțită, de acupunctura frigului, mi-am făcut o omletă și m-am așezat pe canapea să mănânc. Parfumul vecinei încă plutea printre pernuțele mele de catifea. La prima înghițitură, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Durerea m-a copleșit și am început să plâng zguduindu-mă.

Plângeam pentru că nu mi-era clar ce aveam de făcut în continuare. Plângeam pentru că mi-era necaz că după atâta timp în care investisem grijă și sentimente și încredere, eram obligată s-o iau de la capăt, de una singură. Tot ce aveam era al lui. Apartamentul era al lui, mașina era a lui, copilul era al lui… Și, ca să fiu sinceră, și eu eram tot a lui. Singurul lucru care mai rămăsese al meu, nealterat și nedezlipit, era vina de a fi renunțat la orice urmă de personalitate, orice ambiție grandioasă pe care am avut-o în acești zece ani lungi. Încetasem să mai exist pentru mine, mi se ofilise individualitatea, devenisem o entitate diametral opusă față de cine visasem să devin înainte să-l cunosc. Abandonasem orice datorie personală și mă angajasem într-o luptă acerbă pentru cucerirea unei iluzii. Fusesem atât de disperată să fiu o iubită bună, să țin casa în ordine, să am grijă de treburi, să-i satisfac nevoile, poftele și dorințele, încât uitasem că și eu aveam în piept o inimă care trebuia hrănită.

Ploua pentru că era octombrie și trebuia să plouă, nicidecum pentru că ne-am despărțit, cu atât mai puțin pentru că am renunțat la sarcină, m-am mutat singură cu chirie și mi-am luat viața de la capăt fără nici cea mai mică dorință de a trăi în continuare. Nicidecum…