Este o noapte călduță de septembrie. Aș mai fi zăbovit, dar e deja prea târziu. Ajung cu greu în fața scării. Felinarul luminează strâmb. Mă împiedic de o bordură. Citesc un afiș. S-a făcut dezinsecție. Pe jos văd unul întors pe spate. Îl ocolesc, dă din picioare bezmetic. Îi va veni oricum sfârșitul, îmi spun.

Până să scot cheia, un gândac îmi deschide ușa. E îmbrăcat în uniformă de valet.

— Bună seara, domnule.

— Bună seara, îi zic. Ai grijă de haină.

O ia, o scutură ușor și o agață în cuier.

— Poftiți papucii.

Îi încalț.

— Vreți să luați masa?

— Nu, am mâncat în oraș.

— Poftiți în sufragerie.

Intru. Televizorul e deschis. Un singur bec e aprins. Îmi place să mă scald în lumină.

— Ei cine sunt? îl întreb pe valet.

— Vă rog să nu aprindeți lumina. Nu o suportă. Sunt verii mei, au emigrat de curând. Stau un pic aici.

— Se pare că pe tine nu te deranjează.

— Nu, m-am obișnuit, dar în locul de unde vin nu prea se aprindea lumina. Pentru ei televizorul și oglinzile sunt ceva nou.

Mă miră cele spuse. Îi studiez cu atenție. El este ditamai flăcăul mustăcios și cu niște antene strălucitoare. Ea e mai spășită, mai ghemuită, dar cochetă. Își ține antenele ca niște gene întoarse și lungi.

— Cu televizorul m-am obișnuit și eu mai greu. Dar acum e viața mea. Dacă trece o zi fără, e mare minune.

Mă întorc spre ei.

— Dar cu oglinzile ce problemă aveți?

— Lăsați, vă explic eu, ei sunt timizi. Ne e teamă de ce vedem în oglindă.

— Ce vedeți acolo?

Flăcăul se ridică în picioare.

— Vedem gândaci.

Ea începe să plângă. Ceva mă oprește să o mângâi. Îi dau totuși un șervețel.

— Mi-e dor de casa noastră.

— De ce nu vă întoarceți?

Mă privesc toți trei cam ciudat. Am pierdut ceva de la știri?

— Fie, puteți rămâne aici.

— Mulțumim mult, vă rămânem îndatorați. Nici nu știu cum să îmi exprim recunoștința, izbucnește ea.

Dă să mă ia în brațe. Instinctiv fac trei pași înapoi.

Ea îl privește pe valet. Are un nou acces de plâns.

— Vezi? E ca în oglindă. L-am speriat și pe el.

Mă precipit.

— Scuze, vârsta e de vină. Acceptăm noul mai greu. Nu suntem fanii schimbărilor.

Iau telecomanda ca să îi calmez.

— La ce vreți să ne uităm? La telenovele?

— Preferăm filmele de acțiune. Gen lumini și umbre. Astea ne impresionează cel mai mult, răspunde valetul.

E o urmărire pe colinele din San Francisco cu mașini vechi americane. La un moment dat una ia foc și explodează. Lumina invadează ecranul. Sunt toți trei cu capul sub perne. Renunț la filmul de pe ecran. Mă uit la spectacolul din cameră.

Ei urmăresc totul cu sufletul la gură. Cei doi chicotesc de câteva ori. Valetul, în schimb, e mai sobru. Dar își îndoaie și el, subtil, antena.

— Eu mă duc în dormitor, dar vă rog să nu intrați acolo.

— Vă respectăm cererea, răspund în cor.

— Eram totuși curios să știu cum ați intrat.

Valetul privește lung spre ușa metalică.

— Nu e evident?

— Bineînțeles.

Am stins lumina. Dar pe holul de la baie a rămas aprinsă o lampă de control. E mai bine așa, mi-am zis. Sub ușă era o mică dungă de lumină. O voi păzi.

Pe la miezul nopții am auzit foșnete. Cineva a zăbovit mult timp în dreptul ușii, dunga se întrerupea periodic. Apoi ori m-a luat somnul, ori a dispărut.

Înainte de zori m-am întâlnit cu ei la toaletă. Se foiau toți trei în apropierea vanei.

— Am o nevoie personală.

— Înțelegem, aveți nevoie de intimitate.

Oglinda era murdară. Am vrut să o șterg, dar am lăsat-o așa.

Am tras apa și m-am așezat iarăși în pat. Am zărit umbre, dar după două minute am adormit.

M-am trezit dimineața devreme. Am aprins lanterna și am îndreptat-o în jur. Nimic. Am ieșit încet din cameră.

Cei doi erau pe canapea în sufragerie. I-am găsit îmbrățișați. Am mutat fasciculul de lumină spre fereastră. S-au trezit înfrigurați. Am vrut să îi salut, dar am renunțat.

M-am dus să fac cafeaua. Valetul ațipise pe scaun.

— Bună dimineața, domnule. O beți cu zahăr?

— Da, pun o linguriță. Vrei și tu?

— Doar zahăr, nu obișnuiesc cu cafeaua.

Valetul a strâns firimiturile într-un bol. Nu știu pe unde le-a mai găsit, de ceva timp nu mai obișnuiam să mănânc acasă.

— Pentru verii tăi?

— Da, se pregătesc de plecare.

— Și tu?

— Dacă o să-mi permiteți, voi mai veni în vizită.

Am sorbit cafeaua încet. Soarele a răsărit cu putere și lumina lui a cuprins tot apartamentul. Am închis o clipă ochii.

Cei trei mă priveau fix. Stăteau într-un colț umbrit.

Valetul a făcut un pas înainte.

— Noi plecăm.

— Sper că v-ați simțit bine.

Au pornit spre ușă. Valetul a deschis-o.

— Noi chiar plecăm.

— Poate ne mai vedem, le-am spus din prag.