Iar ea, degeaba se ducea la coafor și la cosmetică, degeaba își făcea rochii la croitoreasă și își cumpăra pantofi cu toc, după cum tot degeaba se plimba prin casă ca o regină, cu halat de mătase și papuci eleganți, degeaba își bea cafeaua pe balcon, îngrijind florile, ocupație nobilă! ea știa ce înseamnă stilul și nu se încurca cu mușcate sau crăițe, nu, nici gând, ea avea pe pervazul balconului douăzeci de trandafiri.

Îi uda cu stropitoarea, le punea îngrășământ și-i trata de tot ce putea să-i trateze, lunea de pete negre, miercurea de rugina rozei, vinerea de putregai cenușiu și duminica de afide, după ce-i stropea se așeza în balansoar și-i admira, iar ei creșteau sub privirile și sub mâinile ei ca în poveștile cu zâne, se înălțau și se umpleau de frunze sănătoase, de țepi zdraveni, iar spre sfârșitul lui iunie înfloreau,

numai că de la noi din apartament nu li se vedeau florile, mama se ducea afară, pe trotuar să-i pândească, mai au puțin, doar câteva zile și înfloresc, spunea ea bucuroasă când se întorcea, după care se repezea pe balcon, le mângâia tulpinile aspre și zâmbea, sunt cele mai frumoase flori, mama ei avusese o sută de trandafiri în grădină, dar îi luaseră comuniștii odată cu casa și cu tot ce mai era pe acolo, așa că ea încercase mereu să adune frumusețea pierdută în copilărie

și reușise – covoare, dulapuri, cești de cafea, vaze, perdele, cărți, tablouri și trandafirii, mai ales trandafirii – totul era frumos lângă ea, totul mai puțin eu, pe mine nu mă mângâiase niciodată ca pe trandafiri și nici nu se uitase să vadă dacă înfloream, iar eu – nici gând să înfloresc, ba dimpotrivă, mă strângeam petală cu petală într-un boboc din ce în ce mai mic, mai uscat, bobocii mamei nu se uscau niciodată, însă eu nu eram un boboc al ei.

Ai ei erau numai cei din jardinierele uriașe atârnate în afara balconului, doamne, câtă frumusețe! șoptea ea înfiorată cu ochii la tulpinile pline de țepi, însă frumusețea nu era la noi, ci la vecina de deasupra, o auzeam târșindu-și greoi șlapii, scuturând peste balcon fața de masă și bombănind, iar i-au crescut ăsteia bălăriile până la mine, de nu pot să-mi fac treaba, pe ea ce-o interesează? își face de lucru cu cărțile, cu flendureala, ba la coafor, ba la școală, ba la aia, ba la ailaltă, și eu n-am loc de prostiile ei,

înfloriseră trandafirii, bobocii se deschiseseră larg, dar de la noi nu li se vedeau decât dosurile întunecate ale florilor printre care se revărsau coji de pâine, resturi de castraveți, oase de pui și firimituri, multe firimituri și din când în când câte o petală smulsă din greșeală, mama a încremenit, cât a durat scuturatul n-a clipit și n-a respirat, iar apoi s-a repezit afară,

o vreme a rămas pe trotuar cu mâinile împreunate la piept și cu ochii umezi, o femeie frumoasă care-și vedea florile împodobind balconul alteia și șoptea emoționată câtă frumusețe, câtă frumusețe și avea dreptate, frumusețea atrage frumusețe, iar ea era înconjurată de frumos – cărți, povești, o rochie cu buline albastre, un coș de nuiele, o broșă în formă de portocală.

Iar ce nu era frumos nu exista, nu existam nici eu, nici vecina de deasupra, nici cerul trist al serilor lungi de toamnă și nici singurătatea, nimic din toate astea nu exista încă.

Însă pe atunci ea nu știa asta.