Avusese dreptate oarba. Pentru cine voia să priceapă, ajungeau urechile. Pentru cine nu, nu erau de ajuns nici o sută de perechi de ochi.

– De vultur.

– Ce, de vultur?

– Ochii. Ochi de vultur. Vulturii au cei mai buni ochi.

– Da, dar se uită după șoareci, nu după oameni.

– Și bine fac. De pe urma oamenilor n-are nimeni niciun folos.

– Ba câte unii au.

Aveau. Cei puternici de pe urma celor slabi. Aș fi vrut să zic asta, dar n-am zis. S-ar fi găsit vreuna care să pretindă că ăia puternici care-i chinuiau pe ăia slabi nu erau puternici, că de fapt ei erau ăia slabi, iar ăia slabi care îndurau totul erau în realitate puternici, auzisem asta de prea multe ori ca să am chef s-o mai aud o dată, pietrele învățaseră totul de la oameni, și n-am nici cel mai mic dubiu că, dacă ar fi putut să se miște, unele dintre noi n-ar fi fost cu nimic mai bune decât unii dintre ei,

cele care se văitau că erau blestemate să zacă nemișcate pentru vecie ar fi dat orice să se poată clinti din loc, să sară, să se rostogolească și să pice în capul cuiva, cu ce satisfacție ar fi crăpat vreo câteva țeste! cum s-ar fi prăvălit peste degete și glezne, peste coate și șolduri! cum s-ar fi amestecat în mulțime, tăcute, cuminți și cum ar fi lovit în stânga și-n dreapta, încă o căpățână, încă un picior, și-ar fi savurat victoria cu o satisfacție demnă doar de cei mai puternici sau mai slabi dintre oameni, depinde,

– Săraca, a scăpat de nebunul ăla de bărbat și acum o croiește băiatul.

– Dacă a ars mâncarea…

– Și ce dacă a ars-o?

– Păi după ce-a muncit o zi întreagă, mănâncă omul mâncare arsă…

– Păi ce, numai el a muncit? Ea n-a muncit?

– Da, dar munca lui e mai grea.

– Tu de unde știi?

– De la el. Doar a zis de o sută de ori că munca lui e cea mai grea.

– Și dacă nu e așa? El e plecat tot timpul, noi nici nu știm ce face. Dar ea e aici acasă și o auzim cum muncește de când se trezește până când se culcă. Asta nu e muncă grea? Și mai e și mică, săraca.

– De unde știi tu că e mică? Doar n-o vezi.

– N-o văd, dar o aud. Știu după cum calcă. E mică.

– Mică și rea. Arde mâncarea, o bate pe fetiță.

– Lasă că și fetița asta face numai prostii. Și-o merită. Ieri a vărsat găleata cu apă.

– Din greșeală.

– Azi a spart ouăle.

– S-a împiedicat.

– S-a împiedicat… S-ar alege praful dacă n-ar fi băiatul să le țină din scurt.

Le ținea, da. Creștea, și pe zi ce trecea semăna tot mai mult cu taică-su. Aceleași vorbe, aceleași reproșuri, același picior rupt într-o zi de toamnă, aceleași bombăneli, amenințări și blesteme, maică-sa și soră-sa nu făceau niciodată ce voia el, cum voia el, se mișcau încet și prost, mâncarea era rea, casa – dărăpănată, curtea – murdară, iar el nu era slujit cum se cuvenea, își rupsese piciorul și ar fi avut nevoie de cineva care să stea pe lângă el cât era ziua de lungă, ba voia apă, ba voia mâncare, ba voia bâta cu care aruncase după câine, înjura, izbea în pământ cu piciorul sănătos și în peretele casei cu pumnul, dar degeaba, maică-sa și soră-sa erau plecate undeva la muncă și nu era nimeni care să-i aducă ce-i trebuia, oricât s-ar fi dat de ceasul morții,

dar nu era singurul care se dădea de ceasul morții, un strigăt ascuțit ne-a tăiat dintr-odată întunericul și un copil a trecut în fugă pe lângă curtea noastră,

– Arde! Arde!!!

în câteva clipe drumul s-a umplut de oameni, ce arde? unde arde? doar n-o fi arzând iar mânăstirea, că nici n-au apucat bine s-o repare după focul de anul trecut! ba, să vezi tu că mânăstirea arde, țipete, miros de fum, arde, arde! era sfârșitul verii, o vară fierbinte în care nu plouase de mai bine de două luni, oricât ieșise lumea cu paparuda-uda și popa cu botezul, nu căzuse o picătură de apă din cer, pâraiele secaseră, râurile scăzuseră, fântânile se goliseră, luați gălețile și hai! hai repede că uite-l cum se întinde,

se întindea, fumul se făcuse înecăcios, oamenii tușeau și trecuseră la lopată, puțina apă pe care ar fi putut-o aduna de prin fântâni sau din râu n-ar fi făcut față unui astfel de pârjol,

– Sapă acolo!

– Și acolo!

săpau, făceau șanțuri să oprească flăcările, să nu se întindă în tot orașul, se mai întâmplase asta, și nu doar o dată, casele erau îngrămădite unele în altele și pe uscăciunea aia numai printr-o minune nu s-ar fi aprins toate, atâta doar că minunile erau rare iar atunci nu s-a întâmplat niciuna, și nu știu dacă o fi ars tot orașul, dar o parte din el s-a făcut scrum cu tot cu șanțurile și gălețile de apă, cu tot cu casele, grădinile și viețile oamenilor, cu tot cu păsări și animale, cu tot cu bătrânii și bolnavii care nu apucaseră să fugă, și cu tot cu băiatul rău al unui om rău, care a șontâcăit adunând de prin casă până când fumul a acoperit totul, până când aerul s-a încins, pereții au început să se surpe, și în afară de un ultim blestem nu s-a mai auzit decât trosnetul focului.