Vaietul nu s-a oprit niciodată. Se auzea ziua, se auzea noaptea, se auzea pe soare și pe furtună. Pornea încet, ca o șoaptă, se transforma într-un oftat care se făcea din ce în ce mai tare, mai puternic, se izbea de colțurile noastre, se sfâșia, se împărțea în zeci de șoapte, în mii de oftaturi, se răspândea printre pietre și cărămizi, trecea prin mortarul care ne lega unele de altele și se ducea departe, tot mai departe, năștea un ecou care năștea la rândul lui un alt ecou și tot așa încă o dată și încă o dată, până când șoapta ajungea strigăt și oftatul – urlet, de ce? de ce?

asta răsuna înăuntru și asta răsuna în afară, căci Manole urla și el tot, de ce?

— El de ce întreabă? Nu știe?

Nu știa. Nu mai știa. Sau poate nu știuse niciodată. Căra pietre cot la cot cu ceilalți, le punea pe zid și le lipea cu mortar, iar seara, când lumina murea printre brazi, se lipea de peretele bisericii, aprindea o lumânare și mâzgălea toată noaptea la pergamentele lui, nu mânca și nu dormea decât atunci când, stors de puteri, cădea în genunchi în fața mormântului de piatră al Anei și acolo încremenea, pe jumătate mort, până dimineața.

Pământul nu s-a mai cutremurat. Zidul n-a mai căzut. Piatră după piatră, cărămidă după cărămidă, urlet după urlet, mânăstirea a început să se ridice. A venit Vodă, au venit curtenii, au venit preoți, și oameni simpli au venit, să se uite, să vadă. Unii se mirau, alții se închinau, ce minune, ce minune dumnezeiască…

— Dumnezeiască?

— Păi cum altfel?

— Drăcească…

Dumnezeiască sau drăcească, nu mai conta. Tot ce conta era că zidurile creșteau. Iar de la o vreme oamenii nu mai lucrau doar cu pietre și cărămizi. În fiecare zi apăreau lucruri noi, blocuri uriașe dintr-o piatră albă și mută, scoabe de fier cu care le prindeau unele de altele, bârne de stejar, plumb topit pe care-l turnau între pietrele de la colțuri în loc de mortar, coloane, brâuri, flori albe de cretă și albastre de lapis lazuli, poleială de argint și aur și alte și alte minunății pe care noi, cele zidite deja, nu le mai puteam vedea, dar despre care auzeam de la celelalte,

— Sunt patru cupole. Pe dinafară sunt aurite. Pe dinăuntru sunt ca cerul cu stelele.

— Iar sub cupole sunt patru turle. Două răsucite și două cu flori.

— Tot cu o floare seamănă și naosul. Sau cu un trifoi.

— Pronaosul are douăsprezece coloane de piatră răsucită.

— Și la intrare sunt douăsprezece trepte de piatră albă.

— Marmură.

— Da, marmură. Tot din marmură sunt cioplite și flori, și păsări… Și o piatră pe care sunt doi șerpi, unul cu o căprioară pe spate și celălalt cu un balaur cu aripi…

— Lemnul ușii e cioplit și el în fel și chip.

— Și marginile ferestrelor.

— În plus, ferestrele nu sunt drepte. Sunt boltite.

— Și au vitralii.

— Vitralii? Ce sunt vitraliile?

— Sticlă vopsită prin care lumina intră în biserică, nu albă, ci colorată.

— Colorată…

— Colorată, da. Și îngerii de pe ziduri sunt tot colorați.

— Pe ziduri sunt îngeri?

— Îngeri, sfinți. E chiar și Dumnezeu.

— Da? A venit Dumnezeu aici? La cât l-au chemat…

— Da, a venit. E în față, pe altar.

— Și ce face?

— Stă.

— Cum adică stă?

— Uite-așa. Stă.

— Stă degeaba?

— Ce vrei să facă? N-a făcut destule? Și încă mai face. Poftim, cu o mână îi binecuvântează pe credincioși și în cealaltă mână ține niște pergamente.

— A, păi stai că ăla nu e Dumnezeu. Ăla e Hristos.

— Cine mai e și Hristos ăsta?

— Băiatul lui.

— Cum, Dumnezeu are și el copii, ca oamenii?

— Are, da.

— Mulți?

— Numa´ unu´.

— Ăla care zici că stă pe altar și binecuvântează?

— Ăla, da.

— Deci în mânăstire nu e Dumnezeu. E fiu-su.

— Ba e și Dumnezeu.

— Tot pe altar?

— Tot pe altar.

— Binecuvântează și el?

— Nu.

— Dar el ce face?

— Se uită.

— Și?

— Și vede.

— Și pe urmă ce face?

— Ce să facă? Nu face nimic.