Tata stătea acasă și nu făcea nimic. Nu era deloc ușor să stai degeaba, după ce zeci de ani ai fost schimbul III în uzină. Ai muncit, orice s-ar spune. Dar fabrica nu mai mergea, nimic nu mai mergea. Țara nu mai mergea, l-au omorât și pe Ceaușescu și degeaba, mă, tată, s-a ales praful.
Stătea acasă, încasa șomajul și se gândea cum o să murim de foame, el, mama, eu și fratele meu mai mic, Dănuțu’.
Asta îl omora pe tata. Grija asta a zilei de mâine, și unde să se ducă, să se apuce de ce, să facă – ce? Nu știa nimic din ce avea căutare în 1999. Și ce avea căutare în 1999? Țara era în căcat și noi până la gât, cu țara.
Și nu era doar asta. Era vorba că vine sfârșitul lumii, că mai e un pic și în anul 2000, când noi nu vom mai fi copii, gata. Adio și n-am cuvinte. S-a terminat lumea și o să belim pula, cum spunea și vecinul nostru de la etajul trei, domnul Georgescu.
Domnul Georgescu era un semidoct cu față de ogar, dacă ogarii ar purta mustață, părul tuns cu cărare pe dreapta și o cravată roșie peste o cămașă ridicolă, în carouri. Domnul Georgescu puțea mereu a coniac și a pișat de câine. Era văduv și avea o cățelușă pe nume Lizy. O plimba în fiecare dimineață în jurul blocului și nu strângea niciodată în urma ei. Dar Lizy avea ceva probleme fiindcă își făcea nevoile și în casă și așa intrase mirosul acela și în domnul Georgescu. Păcat.
Tata nu arăta ca un ogar cu mustață, deși avea și el mustață. Arată ca un boxeur la categoria grea care a primit un pumn și a rămas la podea și apoi l-au călcat douăzeci de tramvaie. Și apoi a dat să se ridice și a venit iar viața și i-a dat și doi bocanci în gură. Mustața rezista.
Și Georgescu era șomer. La noi în bloc toți erau șomeri. Și în blocul de vizavi, și în blocul din stânga, și în blocul din dreapta. Pula orizont, cum a rezumat tot domnul Georgescu. Șomeri și alcoolici.
Și era vorba că vine sfârșitul lumii și semnul cel mai clar e eclipsa totală de soare de pe 11 august 1999. Noapte în miezul zilei! Cine a mai pomenit așa ceva?
Noi, copiii, nu mai eram chiar atât de copii, ne stătea gândul la altele, chiar și fără orizont. Așa că ne-am urcat pe bloc, să vedem eclipsa totală de soare printr-un ciob de oglindă. Doar Răducu, de la trei, avea ochelari din ăia șmecheri de eclipsă și bancnotă cu eclipsa avea. Era tare Răducu. Dar noi ne pișam pe ochelarii lui și pe bancnota lui, fiindcă eclipsa era mai mult, așa, o ocazie să o mamelim pe Roxana, cea mai generoasă fată din câte a trimis Dumnezeu pe pământ. Șaisprezece primăveri. Cea mai frumoasă vârstă dintre toate. Era binecuvântată Roxana. Trei hăndrălăi atârnam la ea, eu, Toma și cu Filip. Cu toții o iubeam și am fi fugit cu ea în Bolivia, ca Butch Cassidy și Sundance Kid, dacă am fi avut ocazia, oportunitatea. Plăcerea o aveam.
Și s-a făcut ziua de 11 august 1999. Urlau animalele, fiindcă orașul ne era mic și oamenii țineau și gospodării printre blocuri, ca la ei la țară. Parcă venea într-adevăr sfârșitul lumii. Și deodată s-a făcut întuneric de tot. Să vezi că acum e acum, să vezi că gata. Mâinile noastre traversau țâțele enorme ale Roxanei și Apocalipsa era binevoitoare cu noi.
Iar tata și domnul Georgescu beau ca de fiecare dată în uscătoria blocului, la etajul al patrulea, ceea ce era îndeajuns de periculos, pentru că era nevoie să mai și coboare așa beți de acolo. Dar atunci n-a mai fost nevoie, pentru că n-au mai coborât niciodată.
Au bătut cinci litri de palincă, încă din zori, au intrat în comă și așa au murit. Le-a fost foarte frică de eclipsă, de sfârșitul lumii, de ziua de mâine și uite că ea nici n-a mai venit vreodată.
