Nicușor Popescu ieși din birou nervos. Dimineață își spusese pentru a mia oara – Gata cu asta. Trebuie să-mi schimb viața. Dar până la prânz, imaginea ei îi tot apărea în fața ochilor. Verifica niște calcule contabile pe care urma să le prezinte și vedea cum mâncase cifrele. Nu se mai putea concentra. Avea nevoie de o pauză. Dar nu doar pentru o cafea și o țigară. Sau pentru vreo bârfă cu băieții. Își dorea un singur lucru și nu se putea minți. În fiecare zi ajungea în același loc, în aceeași stare și capitula. Își dorea să o vadă. Să o muște. S-o terfelească un pic.

Grăbi pasul. De la sediu avea de mers pe jos până la gura de metrou de la Universitate. Apoi continua pe Bulevardul Regina Elisabeta până la colțul cu Calea Victoriei. Douăzeci minute în pas alert. Dacă ar fi fost mai suplu, ar fi alergat. Dar plesneau toate pe el. Și medicii îl avertizaseră că îi poate plesni și inima. Așa că mergea repejor, dar precaut, să nu i-o ia pulsul la goană.

Deși era o toamnă de-i pătrundea oasele, Nicușor transpira abundent. Din doi în doi pași, scotea o batistă cu carouri și o întindea pe față. Se oprea lângă clădiri să se șteargă, să nu ocupe tot trotuarul. În centru, toți pietonii păreau grăbiți.

Nu era un bărbat atrăgător. Nu puteai spune că era prea-prea, dar era sigur foarte-foarte. Obezitate gradul 3 la cincizeci și cinci de ani. Vreo șaizeci de kilograme în plus. Cărați zilnic încă un om, îi spusese medicul nutriționist. Totul îi fusese greu în ultima vreme. Nu mai ajungea să se încheie la șireturi. Făcea efort și să stea pe scaun. Se și rupsese unul sub el. Odată se împiedicase încercând să prindă un autobuz și se prăvălise cu geanta de laptop și dosare, de era să rămână țintuit pe asfalt. Burta era atât de mare, că îi cobora înspre picioare. Nevasta îl părăsise, prietenii îi spuneau mereu să se lase de dulciuri, iar copiii lui erau îngrijorați că ar face un infarct. Dar el se străduise. Luase măsuri. Se internase la un moment dat. Slăbise un pic după o săptămână în pavilionul obezilor, dar cum ajunse acasă, comandă trei pizze mari, cu blat pufos. Tot ce mai iubea era mâncarea.

La Nicușor, cămara era ticsită. Toate borcanele cu murături și conserve erau așezate la linie. Aveau etichete lipite perfect la mijloc – Anul 2022. Capacele erau șterse de praf, iar rafturile erau acoperite cu hârtie albă. În partea de jos erau gogonelele, urmau ardeii usturați, zacusca, fasolea păstăi și bulionul. Pusese și bame, castraveciori cornișon, roșii pentru gătit. Pe rândul de sus tronau dulcețurile de gutui, caise, nuci și trandafiri. În bucătărie avea un frigider voluminos, plin ochi, dar congelatorul cu cinci sertare era prea mic. Așa că își luase și o ladă frigorifică doar pentru cărnuri, pește, slană afumată, cârnați și mezeluri din Ardeal.

Când era pe la mijlocul drumului, îl sună un coleg de la contabilitate să-i spună că picase serverul. Cât mai întârzii? Hai înapoi, că e groasă. Se opri să analizeze situația. Nu, nici vorbă. Putea să se întâmple orice. Nu s-ar fi întors el din drum pentru nimic în lume. Continuă în același ritm ștergându-se încă o dată pe față.

Ce nu-i ieșea lui bine, deși avea mașină electrică specială, era pâinea. Dar ochise cel mai bun loc din București și își lua zilnic de acolo două franzele. Pâinea era totul. Când mușca dintr-un colț, închidea ochii. Știau brutăresele acelea o rețetă dumnezeiască. Perfecțiune. Apogeul plăcerilor. Pâinea nu era nici tare, nici moale. Cu coaja crocantă, cu miezul copt. Când se gândea la ea, fantaza cum o înmuia în ulei de măsline cu sare și cu niște usturoi pisat. Mergea spre brutărie și parcă deja o molfăia încet, cu poftă. Cum o lua, intra într-un magazin și după brânză și roșii. Mergea și niște kaizer întins pe o felie subțire. Știa Nicușor ce-și dorea. Plasa de cumpărături era pentru de toate, dar pâinea o ținea la piept.

Mai avea câțiva pași până la brutărie. Scosese deja portofelul din haină. Își mai șterse o dată fața cu batista. Saliva îi inundase gura și spunea în gând deja – Sărut-mâinile. Ca de obicei. Două franzele franțuzești, vă rog. O luă la stânga. Ajunse la geam. Întinse banii. Vânzătoarea îl recunoscu și se scuză. Pfai, acum le-am terminat. Mai scoatem o șarjă peste două ore. Nicușor rămase năuc uitându-se la un bărbat care își aranja franzelele într-un cărucior.