Spre sfârșitul lunii Mai a înflorit lămâița. Florile au plesnit din cheutorile lor verzui și s-au deschis sidefii împrejurul unui miez de tije galben-portocalii. Au năpădit albinele. Isar stătea pe treptele casei mari și, fumând, se lăsa învăluit de mirosul nestăpânit. Seara se simțea cel mai bine mirosul de lămâiță, ca și cum aerul ar fi încetat să se opună și s-ar fi abandonat cavalcadei. Parfumul se strecura atunci prin toate ungherele casei, se infiltra în covoarele groase și în perdele, în dulapurile cu rufărie și în magazia cu unelte, în părul Icăi și în ochii mari ai fetelor, uneori putea fi simțit chiar și în visele absurde în care femei goale dormeau la umbră ca niște pisici uriașe, vegheate de păsări cu gâturi subțiri și ciocuri lungi ca niște lame forjate. Dimineța dispărea, disipându-se treptat, împins de răcoare și de roua catifelată, așteptând căldura soarelui în care să-și recapete puterea pentru a se împrăștia din nou, necuviincios, asupra întregii ogrăzi.

Fetele rupeau nuiele lungi împodobite cu flori și le puneau între hainele bune ca să miroasă a portocală. Crengile erau ușoare, goale pe dinăuntru, aproape ca cele de soc iar florile se țineau în buchețele mici, de câte patru-cinci, către vârf. Frunzele, ordonate de-o parte și de alta, erau de un verde închis, cărnos și odată cu înserarea contrastau și mai mult cu albul florilor parcă sorbind lumina. Până spre sfârșitul lui Iunie tufa de lămâiță își continua mareele olfactive, netulburată, întocmai unui organism autonom. Apoi, dintr-o dată, mirosul scădea în intensitate, florile piereau una câte una și tufa rămânea verde, încâlcită, rezemându-se nostalgică de ulucile gardului. Isar fuma în continuare pe treptele casei mari, tot în același loc, privea camioanele trecând pe drumul național, încărcate cu argilă și diatomită pentru barajul de la Siriu și, uneori, se gândea că anotimpul lui favorit este primăvara, pentru că atunci înflorește lămâița și totul învie în jur, aproape obligându-te să fii viu la rându-ți, oricât de greu ți-ar fi.

Odată cu venirea primăverii Isar a început să-l scoată și pe Relu din grajd. Calul se îngrășase peste iarnă și strălucea de parcă grăsimea i-ar fi trecut prin pielea groasă și ar fi uns firele de blană. Avea o privire inteligentă și era mereu în alertă, sucindu-și capul fără încetare și scuturându-și coama întunecată, ca pentru a alunga un gând sâcâitor. Stătea cuminte la țesălat și răspundea când îi vorbea Isar, sforăind sau împingându-l cu capul, dar devenea irascibil afară din grajd și tresărea când treceau găinile pe lângă el sau când auzea lătratul câinelui. Așa că Isar îi punea căpăstrul în fiecare seară și îl scotea în curte. Îl ducea către poartă, îi vorbea încetișor și îl mângâia pe frunte, liniștindu-l ca pe un copilaș speriat. Trecea prin fața ferestrelor bucătăriei, înainte și înapoi, se oprea în ușa grajdului, se dădea pe sub gâtul animalului făcându-l să se tragă înapoi, ridicându-și capul cât putea de sus de parcă i-ar fi fost teamă să nu care cumva să fie atins, apoi iar îi vorbea încet, aproape șoptindu-i, încurajându-l, îl mângâia pe umăr, pe piept și pe greabăn și o lua de la capăt, trăgându-l ferm de căpăstru către poartă, ținându-l din scurt când îl simțea năpădit de frică și eliberându-l din strânsoare când vedea că se obișnuiește. Fetele ieșeau în pragul camerei mari și râdeau către ei. Isar le răspundea fornăind ca să le sperie. Ele fugeau în casă chițăind ca niște animăluțe. Relu smucea speriat la rândul lui și Isar avea impresia că, dacă ar fi putut, și calul s-ar fi ascuns undeva. După ce terminau plimbarea îl băga în grajd și îl țesăla cu grijă apoi umplea ieslea cu fân și căra apă.

– Gata antrenamentru’ pe seara asta, Isare?

– Gata, Ico!

– Ai dat fân și la vacă?

– Am umplut ieslea. Poate mânca și vaca …

Ica ieși din bucătăria de vară. Se uită la Isar parcă încercând să se decidă dacă să îl întrebe ceva.

– Mă duc să mulg vaca.

Uneori stătea în ușa grajdului și o urmărea fără să zică nimic. Ea aprindea un bec înșurubat într-un fasung care atârna de-un cablu lung și mulgea laptele într-o găleată de tablă. Se auzeau găinile cârâind de somn și jetul de lapte lovind peretele găleții. Odată ce se întuneca lumina chioară a becului creștea în intensitate și Isar dispărea în noapte. Rămânea un singur cadru. Ica așezată pe scăunelul scund, aplecată asupra vedrei, cu baticul dat puțin pe spate, strângând cu abilitate ugerul vacii, becul spânzurând din tavan, vaca maronie, răbdătoare, scândurile negeluite ale ieslei pline cu fân și căpriorii care susțineau podul. Undeva în spate, întunecat, calul îi privea cu neîncredere. Îi luceau ochii mari și din când în când Isar îi auzea respirația grea ca un oftat. Amestecate în căldura grajdului, mirosul de lapte, de fân și de gunoi, închideau întreaga scenă precum o ramă. Odată mulsul terminat Isar lua găleata, stingeau becul și mergeau în bucătărie. În curte îi izbea parfumul lămâiței. Parcă ieșeau dintr-o hrubă așa se simțeau. Și Isar fornăia împungând-o pe Ica cu fruntea.

– Vezi poate-mi răstorni laptele, ghiujule!

În bucătăria de vară aveau un pat mare. Tot timpul patul ăsta stătea strâns și acoperit cu pături și cuverturi, dar dacă înopta cineva la ei îl putea folosi ca să doarmă. Într-un un colț al patului, aproape lipit, era un bufet cu sertare, în care țineau vase și căni. Acolo se punea Isar, stând în pat, cu picioarele pe linoleu, sprijinit cu cotul de blatul dulapului, fumând, câtă vreme i se încălzea mâncarea. Uneori bea o țuică sau poate chiar două. După ce s-a îmbolnăvit, o vreme a lăsat-o mai moale și cu fumatul și cu băutura, dar asta e o altă poveste. Ce trebuie să spunem, pentru că are rost în povestea de-acum, este că, în locul ăsta, Isar visa în fiecare seară cu ochii deschiși. Pur și simplu se punea pe pat, aprindea țigara și își construia un vis. Se rușina să vorbească despre îndeletnicirea asta chiar și cu Ica însă niciodată nu se ferea să le povestească copiilor închipuirile sale. Chiar se simțea bine când derula totul de la coadă la cap, entuziasmându-se de bucuria și uimirea lor. Avea senzația că, fără să înțeleagă prea bine cum, toate aceste reverii au o valoare a lor, independentă de lipsa lui de importanță în ordinea lumii. Că poate el, dintre toți oamenii pe care îi cunoaște, este singurul care poate vedea asemenea lucruri. Nu în sens religios. Îi displăcea să se gândească în termeni religioși la aceste vise pentru că de cele mai multe ori conținutul lor era departe de a avea cea mai mică urmă de sfințenie. Într-un sens mai profund decât orice simțise vreodată la biserică aceste reverii erau dovada că există în noi mult mai mult decât suntem obișnuiți să credem.

N-aș putea explica exact cum ieșea Isar din bucătăria de vară și se strecura în lumea visului lăsându-și în urmă corpul, rezemat de dulapul de vase să fumeze absent și să răspundă monosilabic la întrebările Icăi. Dacă ar fi să forțez o clarificare ea nu ar avea legătură cu Isar ci cu felul în care se petrec lucrurile de acest fel cu mine. Adică stau la masă și, dintr-o dată, creierul îmi este acoperit cu o pânză umedă și nu mă mai pot concentra la nimic din lumea în care am fost aruncat și care îmi este zilnic la îndemână. Nu mai există masă, nu mai există scaun, pereții își pierd culoarea și văzul mi se tulbură. Întocmai ca atunci când ești foarte obosit, cititorule, însă un lucru mărunt te împiedică să adormi. Poate fi zumzetul imperceptibil al unui filament de bec, o lumină care clipește enervant într-o altă cameră sau un rest de mâncare rămas între dinți. Ăsta este momentul neterminat în care atârni. Apoi, brusc, corpul este lăsat în starea asta, ca într-un soi de anestezie și mintea ți-o ia razna. Mai întâi ești năpădit de mii de gânduri care se derulează cu atâta repeziciune că nu poți înțelege nimic, apoi, încetul cu încetul, viteza lor scade și te trezești că ești transportat într-o lume în care totul se desfășoară după o altă logică, o lume asemănătoare cu cea a visului, dar despre care știi cu certitudine că este volatilă pentru că, în același timp, te poți vedea pe tine însuți stând la masă, în fața farfuriei cu supă, sorbind încet, ridicând lingura către gură cu privirea proptită în peretele din față ca și cum ai căuta un punct de sprijin. Asta mi se întâmplă mie. Și de cele mai multe ori mi se întâmplă în timp ce citesc. Poate fi de la ceva din carte sau de la un gând care se ivește nechemat în fața conștiinței și nu se dă înlăturat până nu îmi abate atenția de la ce citesc, construind în paralel o altă povestire, o scenă care nu are legătură cu romanul, atât de vie că mă distrage complet și, după ce își pierde energia inițială și mă eliberez, realizez că, în paralel, am continuat să citesc câteva pagini bune din care nu am înțeles nimic și pe care nu îmi amintesc să le fi parcurs.

Acolo, în vis, Isar poate goni cu viteză. Și asta nu pentru că timpul și spațiu funcționează cumva diferit și prin urmare și raportul dintre ele, ci pentru că Isar se transformă de cele mai multe ori într-un centaur și un centaur, după cum bine știi, cititorule, este o creatură jumătate cal și jumătate om, iar jumătatea cal o poate duce pe cealaltă jumătate oriunde dorește cu mult mai repede decât ar face-o două picioare cum avem noi oamenii. Poate că această metamorfoză are legătură cu psihanaliza, n-am de unde știi și nici nu-mi propun să aflu, întrucât pentru povestirea noastră nu importă acest de ce? fiind imediat acoperit de fratele său mai mare iată!. Nici Isar nu își punea întrebări. Gonea în schimb cât de tare putea ca și cum ar fi încercat să scape de ceva care îl urmărea deși nu se uita niciodată în urmă. Și gonind simțea cum i se umflă dureros mușchii pulpelor și cum pielea de pe spate i se acoperă cu o spumă groasă pe care vântul o smulge și care, în locurile în care se izbea din neatenție de mărăcini sau de crengi, devine roșiatică, precum spuma de fragi. Și cu cât gonește mai tare cu atât are senzația că se îndepărtează de locul în care și-ar dori să ajungă. Trece peste pajiști pline de vite care pasc, pajiști mănoase, cu iarbă aproape neagră, presărată cu flori timide și bolovani calcaroși, albi, peste care sare cu ușurință în loc să-i ocolească. Trece prin crânguri înverzite în care cântă nesfârșite coruri de păsări care mai de care mai colorate. Se afundă în păduri verzi unde nuielele ramurilor îi lovesc coastele și umerii și fața și unde lumina soarelui este înlocuită de o altă lumină care vine cumva, neînțeles, din inima acestor păduri. Trece pe lângă ziduri dărâmate pe crestele cărora popoare de animăluțe blănoase, asemănătoare pârșilor, se ceartă neîncetat. Ignoră hanurile și satele în care fumegă hornurile și ignoră înjurăturile țăranilor cărora le distruge grădinile în goana lui și ignoră fetele scăldându-se goale în râu care îl fluieră și îl fac de ocară, dorindu-și în același timp să îl vadă mai de aproape. Și gonește aproape chiuind de bucurie că poate goni. Pentru că aici, în visele astea, nimic nu îl oprește din goană.

– Vezi că-mi arzi mușamaua!

Isar scutură ciotul țigării într-o cană, mai trage un fum și se lasă pe spate, rezemându-se în perne. Oftează.

– Hai să mănânci, că se răcește supa!

Ica se așează pe un scaun scund pe care îl pune aiurea la colțul mesei. Își dă jos baticul și îl privește cum înmoaie bucăți mari de pâine în farfurie. Îi împinge solnița. Isar rupe cu mâna bucăți de pui fiert și le tăvălește prin sare.

– Uneori am senzația că mănânci ca să nu mori! Tu te hrănești cu tutun.

El râde. Are dinții din față mari și când râde și-i dezvelește pentru că își folosește la râs gura întreagă. Marginile ochilor i se încrețesc. A început să facă riduri acolo, ca și cum un păianjen ar fi țesut o pânză nereușită.

– E tare bună supa … !

Ica își șterge palmele pe coapse deși are mâinile curate. Îi place când Isar o laudă. Îi place să râdă cu el. Vrea să îl aibă tot timpul în casă, în preajmă, să știe mereu unde stă să fumeze. Dacă ar trebui să plimbe calul ăla înainte și înapoi prin curte toată ziua ea ar fi de acord cu treaba asta și chiar s-ar bucura. Își dă jos baticul și îl împăturește. Isar molfăie cu plăcere bucățile de pâine înmuiate în farfurie. Îi curge supă pe bărbie, se șterge cu dosul palmei.

– Mâine să-mi iei pâine!

El nu răspunde. Încuviințează fără să o privească. Învârte lingura în supă. Ica se răsucește pe scaun, fără să se ridice și ia de pe aragaz castronul cu tocană de cartofi. Îl pune pe masă folosind o singură mână.

– Când vii de la CAP. la prânz, să-mi iei două franzele!

Isar nu răspunde. Nu mai mănâncă. Ignoră felul doi.

– Nu știu dacă scap mâine la prânz … dar franzele îți iau și trimit prin cineva care vine de la Nehoi.

Face o pauză.

– M-am săturat!

Se uită la ea cu blândețe.

– Tare bună supa …!

– Abia dacă te-ai atins de ea! Și din tocană nici nu mi-ai gustat …

Nu insistă. Isar se șterge la gură cu umărul cămășii și se ridică.

– Așa le murdărești toate, Isare! Zici că ești copil! Cine-a mai pomenit ditamai omu’ să te ștergi cu hainele.

Se uită la el strângând buzele și aplecând capul spre dreapta, dezamăgită.

– Zilele trecute am găsit o cămașă bună plină de cremă de pantofi aruncată sub pat. Nici să nu-mi spui ce-ai făcut cu ea! Ți-ai șters cizmele …

Isar vrea să-și aprindă o țigară după masă dar mai întâi se apropie întâi de Ica și dă s-o cuprindă în brațe. Ea se ferește dar nu se mișcă de pe scaun. Fața întreagă i se luminează. Are ochii albaștri, limpezi și obrajii rotunzi i se îmbujorează dintr-o dată. El o strânge la piept stând în picioare. Ea îl împinge cu capul. Părul îl poartă lung, strâns într-un coc în care sunt înfipte nenumărate agrafe. Cămașa lui miroase a iesle și a tutun prost, iute. Dincolo de cămașă aude cum îi bate inima. Pentru o clipă stau așa ca și cum ar aștepta să fie fotografiați. Și așa îi voi așeza aici, în povestirea asta, într-un moment de tandrețe. Se gândesc pentru o clipă unul la celălalt. La viața lor împreună. La miile de legături invizibile cu care s-au ancorat, legături pe care uneori le rup cu brutalitate pentru a le reînoda sau pur și simplu le lasă să se topească și urzesc altele noi. Se gândesc la ce au făcut și la ce ar mai fi de făcut și amestecă ceea ce știu despre dragoste de la alții cu ceea ce au aflat împreună. Apoi Isar se așează la locul lui pe pat, își toarnă o țuică și bâjbâie după țigari în vreme ce Ica își recapătă încet echilibrul pe scăunelul scund așezat aiurea la colțul mesei, ștergându-și palmele pe stofa rochiei deși are mâinile curate. Și în liniștea dintre ei rămâne ca un fâlfâit doar bătaia aceea de inimă pe care ea a sesizat-o dincolo de cămașa lui, auzindu-se ceva mai tare decât clopotele în noaptea de înviere.

Isar iese uneori cu Relu în uliță. Îi leagă hamul, îi pune șaua și trage ivărul porții de fier. Apoi strigă la Ica să închidă în urma lor să nu iasă găinile. Ea vine repede, trage poarta și îl boscorodește. Calul se tot uită înapoi. El nu. El îi vorbește pe un ton egal.

– E vremea numa’ bună de ieșit, îi zice, uite ce lumină frumoasă! Au înverzit alunii. E plin de polen. Numa’ flori peste tot prin copaci. Aici e casa lu’ Potop. Aici facem stânga prin izvor. Huooooo! Ușurel, ușurel …. așaaaa drăguțule! Frumosule! Ia uite câți fluturi umblă prin iarbă! Hai, trage aer în piept! Hai, drăguțule! Așa, băiatu’! Bravo, frumosu’ lu’ tata! Hai noroc, vecine! Dada, îl duc olecuță la deal, poate îl încalec mai sus! Hai noroc! Așaaaaa … ușurel … ia uite câtă verdeață, cum a dat frunza peste tot și s-a spălat iarna. Simți? E cald deja, de-acuma gata cojocu’! Trai pe vătrai, nenică! O să tot ieșim la deal noi doi, întâi prin sat apoi pe la stâni, toată vara o să batem drumurile și o să ne împrietenim. Așa Reluțule, ușor, ușoooor, vezi unde calci frumosu’ lu’ tata! Vezi unde calci!

Trec printr-o livadă și ies în islaz. Isar își aprinde o țigară și se uită la acoperișurile caselor. Calul fornăie nemulțumit. Se apleacă, adulmecă iarba, apoi începe să mănânce, rupând smocuri întregi cu buzele, delicat. Pare liniștit aici. Uneori lovește cu copita pământul, pielea îi tremură întinsă pe mușchi alungând vreun tăune și se oprește din păscut. Ridică privirea. Îl găsește Isar lângă el, fumând, așa că își vede mai departe de păscut. Se aud păsări ciupind aerul. Vrăbii. Mai încolo pasc vitele satului. În depărtare afumă crestele munților. Se face cald dintr-o dată. Norii se înghesuie într-un colț de cer parcă grăbindu-se să iasă din scenă.

Isar se apropie de cal, îl liniștește trecându-și mâna peste omoplatul lui, îl bate prietenește pe gât apoi îl aduce mai aproape de o ridicătură de pământ. Îi șoptește ceva apoi trece pe sub gâtul lui și se urcă pe movilă. De acolo se opintește, se împinge în picioare și se trage în mâni ținându-se de șa. Calul se dă înapoi îndărătnic. Își lasă capul în pământ, aproape nemișcat dar își mișcă crupa încercând să scape de greutatea călărețului. Mișcarea asta îl dezechilibrează pe Isar care rămâne câteva clipe agățat încercând să se cațere. Reușește să urce un genunchi în spinarea calului însă celălalt picior îi atârnă deja în jos și îl trage. Renunță. Se lasă să alunece. Trece iar pe sub cal și îi șoptește ceva. Pare cumva mulțumit că nu a reușit să-l încalece din prima. Îl apucă de căpăstru și îl plimbă câțiva pași mai departe vorbindu-i apoi îl aduce în același loc și mai încearcă odată. De data asta calul pur și simplu refuză să stea locului și se dă într-o parte aproape îngrețoșat de noua tentativă. Isar scuipă în iarbă. Îi vorbește din nou pe același ton, îl mângâie, îl încurajează. Relu fornăie îngrijorat. Îl împinge cu capul, nemulțumit. Nici nu mai încearcă să pască. De-acum e atent la călăreț și la încercările acestuia de a i se urca în spate.

După mai multe încercări Isar renunță. A obosit. Se așează în iarbă. Relu se îndepărtează câțiva pași, uimit. Adulmecă firele de iarbă fornăind și apoi se apucă să pască. Lumina pălește. E amiază. Se aude un câine lătrând furios în depărtare. Isar își apasă genunchii cu mâinile. Trebuie să aibă răbdare cu animalul, dacă îl grăbește sau îl forțează nu va mai ajunge la nici un rezultat. Calul este un animal sperios, vine dintr-un lung șir de ierbivore care au fost mereu vânate pentru carne. Și omul este unul dintre prădători. Isar este un prădător. Aprinde mulțumit o țigară, trage din ea și eliberează tot fumul deodată ca și cum ar fi putut să se curețe pe dinăuntru de orice apăsare. El este un prădător în virtutea moștenirii strămoșilor săi. De asta uneori nu se poate controla. Simte cum îi clocotește sângele în tot trupul. Fierbe. Vederea i se împăienjenește și îi tremură mâinile. Și ca să se descarce trebuie să urle sau să lovească sau să spargă ceva. Și ca să se descarce urlă sau lovește sau se ia la caertă cu oricine îi iese în cale. Oare toți oamenii au fost prădători? Unii pare că se trag de-a dreptul din animalele vânate. Sunt atât de fragili! Le poți citi spaima în ochi. Îi vezi cum își schimbă culoarea feței, pălind. Și asta îl face să se înfurie și mai mult. Pentru că Isar, ca să se descarce, trebuie să urle și să lovească și lumea trebuie să urle și să lovească înapoi. Să răspundă violenței cu violență. Altfel totul e în zadar.

Calul s-a îndepărtat. Ducă-se dracului! Isar stinge chiștocul în iarbă și se lasă pe spate. Ar vrea să fluiere. Ar cânta dacă ar avea voce. Își pironește privirea în cer. Stă așa, cu palmele împreunate sub ceafă și se gândește la primii oameni. Prădătorii. Oameni cu mâini și picioare ca el. Cu ochi și uechi ca el. Doar îmbrăcați altfel. Mai mult goi. Creaturi întunecate umblând peste tot pe fața pământului împinși de necesitate. De necesitatea de a supraviețui. Căutând mereu hrană. Hătuiți de necesitate și hăituind prada. Nici o clipă nu se poate convinge Isar că primii oameni ar fi cunoscut măcar pentru o clipă dorința. Primii oameni nu puteau dori ceva. Ei trebuiau să facă ceva. Blestemați. Nu alungați cum scrie în Biblie pentru că atunci ar fi știut ce înseamnă să trăiești fără griji ci împinși mereu de necesitatea încrustată înăuntrul trupurilor lor. De foame, de frig, de frica de a nu fi uciși. Ce mai prădător! O creatură îndobitocită, isterizată, împinsă către vânătoare tocmai de teama de a nu deveni vânat. Închise ochii. Părea că s-a făcut dintr-o dată mai cald.

Un centaur este o ființă jumătate om și jumătate cal. Are întreg trupul calului cu cele patru picioare și coada și blana scurtă, lucitoare precum catifeaua. Iar în loc de cap, deasupra greabănului, centaurul este un bărbat. Un centaur este un prădător în perfectă pace cu prada. El împrumută de la cal măiestria de a evita să fie ucis, starea permanentă de alertă și virilitatea și de la om rațiunea, înțelegerea lumii și furia. Cum poate exista o creatură atât de contradictorie? Dacă există, centaurul o face numai în mintea omului. Natura nu permite nonsensul.

Uneori, în visele sale, Isar ia forma unui centaur și aleargă fără oprire. Este singurul mod în care omul care este centaur poate conviețui cu calul care este centaur. Omul este preocupat de tot ceea ce vede în goană iar calul de goana în sine. Lumile acelea care se derulează cu repeziciune în vis sunt ca efectul unei beții puternice. Totul se învârte. Culorile se amestecă. Oamenii devin umbre și umbrele devin alți oameni. Contururile se deformează. Brusc, dintr-un lan de porumb, centaurul trece într-o carieră de marmură printr-un singur salt. Piatra încă foșnește întocmai frunzelor lungi deși este dură și usucă pielea, bălind un praf abraziv. Un bătrân gol, cu un trup bine proporționat, cioplește caractere stranii desupra intrării într-o grotă. Ceva mai departe o femeie doarme într-un maldăr de perne. Isar știe că ea visează la clipa în care va hrăni la sân copilul alteia. În grotă e întuneric. Pereții sunt reci. Cumva, deși gonind fără încetare, reușește să nu se lovească de nimic și iarăși, aproape într-o clipă, iese la lumină. De data asta pe malul unui lac uriaș cu apă turcoaz, lipsită de valuri, precum fața unei oglinzi. Aici stă o clipă. Soarele îl izbește în față cu furia unui stol de muște obligându-l să ducă palma la frunte. Încrețindu-și colțurile ochilor reușește să vadă, printre pleoapele aproape strânse, piscurile de granit ale munților care sugrumă lacul ca și cum ar fi o piatră prețioasă într-o fantastică montură. O pasăre greoaie se lasă să cadă din înalt cu un țipăt. Se izbește de luciul apei și aproape ricoșează pe mal. Isar se dă doi pași înapoi. Nu e nici o pasăre. E o femeie cu chipul aspru, cu părul tuns scurt și cu ochii gălbui cum au pisicile. Are bărbia ascuțită și gâtul lung ca un lujer. Suflă greu, cu mâinile adânc înfipte în pietrișul malului ca și cum doar așa ar putea sta pe pământ. Isar își lasă jos palma. Străina ridică privirea spre el. Îl fixează cu ochii aceia tăioși. Dintr-o dată, cu un foșnet, din spatele femeii irump două aripi sinilii, cu pene mari. Centaurul se dă un pas înapoi și se ridică pe picioarele din față însă e prea târziu. Femeia se smulge din prund, se înalță și din câteva bătăi de aripi este asupra lui. Îi simte ghearele în piept, scotocindu-i carnea cu fervoare. Miroase a mâl. Isar slobozește un urlet și, opintindu-se în picioarele din spate, face un salt disperat către lac. Apoi, cu ucigașa povară în spate, pornește să gonească aiurea. Știe că nu poate călca apa și totuși singurul loc în care poate fugi este spre lac. Gândind că se va îneca și înecându-se va scăpa poate, se aruncă în apă. Și totuși nu se scufundă. Harpia îl ține deasupra apei bătând cu forță demonică din aripi. Și centaurul galopează așa, în gol, până când Isar tresare speriat și se ridică în picioare respirând greu. E atât de îngrozit de ce a visat că trebuie să se așeze imediat înapoi, în genunchi, sprijinindu-se în pumni. Simte sub degete iarba și pământul rece și stă așa, cu capul plecat, cu părul venindu-i pe frunte aproape în ochi, până își recapătă suflarea. Pare că, dacă și-ar mișca pumnii din iarbă, s-ar scufunda.

– Unde paștele mă-sii e calul ăla?

Se uită de jur împrejur. Nici urmă de Relu. Fluieră. Caută din priviri vreun om să-l ajute dar nu e nimeni. Doar vitele care au început să se sature și o iau alene, pe cărări numai de ele cunoscute, spre grajduri să se lepede de preaplinul de lapte. Islazul e mare, înconjurat de livezi, majoritatea neîngrădite. Toată coasta o poți cuprinde cu privirea numai de jos din șosea sau urcând în punctul cel mai înalt, acolo unde pajiștea se pierde într-o pădure tânără de fagi. Isar se decide să urce și, dintr-o dată parcă mai liniștit, își aprinde o țigară.

– Pagubă-n ciuperci! Îi dau eu de urmă moaș-sa pe gheață!

Merge legănat, fără griji, de-a dreptul prin mijlocul islazului. Aerul e curat și miroase a iarbă crudă. Cerul s-a mai acoperit și lumina asfințește. În curând, oricât ar fi ziua de lungă, se va întuneca. Tăpșanul începe să se înalțe și Isar se apleacă puțin ca și cum ar căuta ceva pe jos. Nici nu ia în calcul că i-ar fi putut fugi calul în altă parte decât spre pădure. Înspre sat se gândește că l-ar fi speriat vitele iar în uliță sigur s-ar fi oprit la lătratul câinilor de prin curți. Se oprește o clipă, mai trage din țigară odată și apoi îi trage un bobârnac aruncând-o cât colo. Își proptește mâinile în baierele pantalonilor și se uită devale. Acoperișurile s-au micșorat și țiglele s-au întunecat în lumina schilodită. Dintr-o latură vine către el un copil. Are fața murdară și i se vede pieptul îngust pe sub cămașa descheiată. Isar nu-l cunoaște. Îi face semn și-l fluieră. Cpilul se oprește. Se uită în jur și aproape că tresare ca și cum nu ar fi știut că e singur.

– Ce-i nene? Ce-i?

– Vino, mă! Nu mă face să strig după tine!

Copilul se apropie. Își ține pleoapele apropiate și târăște o jordie de alun în urmă. Are capul rotund acoperit de un păr subțire, gălbui. Nasul pornit în sus, ieșind de-a dreptul din față, fără șa sub fruntea înaltă. Buza de jos îi atârnă nemulțumită. E îmbrăcat în haine care mai mult atârnă fiindu-i mari. Se oprește la câțiva pași și își avântă bărbia către Isar:

– Ce-ai, nene, cu mine?

– Vrei o țigară?

Puștiul deschide un ochi arcuindu-și sprânceana:

– Mănânci,calule, ovăz?

Isar îi zâmbește. Scoate pachetul din buzunarul de la piept al cămășii. Trage două țigări. Le aprinde de-odată și îi întinde una.

– Cum ai știut că un cal caut?

Copilul ia țigara. Și-o vâră în gură ca și cum ar vrea s-o mestece și se încruntă. Se poate vedea că e bucuros că a primit de fumat.

– Așa e o vorbă! Cai n-am văzut.

Isar se uită îndărăt.

– Un cal castaniu, cu coamă întunecată, cu hamul și șaua puse …

Copilul dă din cap dintr-o parte într-alta fixându-l cu privirea.

– Nu, nene, azi n-am văzut nici un cal la islaz. Și sunt de dimineață p’aici!

– Bine, mă!

Isar dă să-l bată prietenește pe umăr dar copilul se ferește clipind.

– Stai, omule, că nu dau! Hai, du-te la treburile tale!

Copilul o ia la fugă cu țigara în gură. Câțiva pași mai încolo se împiedică și cade în iarbă, întinzându-se cât e de lung pe burtă. Îi sare jordia din mână dar nu scapă țigara din gură. Isar pufnește în râs. Îl urmărește ridicându-se, adunându-și nuiaua și așezându-și zdrențele împrejurul corpului. Brusc se sucește pe călcâie și își vede de drum.

– Paștele și grijania mă-sii de cal! Aia îmi trebuia la ora asta să umblu bezmetic.

Grăbește pasul. Simte cum asudă pe sub cămașă. Seara e mai răcoare dar încă e încins de la soarele de peste zi și de la efort. În dreptul pădurii e răcoare. Se oprește puțin. De aici poate vedea tot islazul, satul întreg, gara din Nehoiașu, șoseaua șerpuind pe marginea Buzăului. Poate vedea casele încadrate de grădini și livezi, case scunde lângă care sunt lipite grajduri și cotețe. Se încruntă. Nici urmă de cal. Pe islaz au apărut câteva femei care mână vacile spre casă. Copilul de mai devreme sare printre ele ca un măscărici lovind vitele cu jordia de alun. Vacile se scurg ca într-o pâlnie de pe coastă pe uliță. Se aud tălăngile lovind atmosfera greoaie. În pădure sunetul talăngilor zbârnâie prin frunzele crude. Se lasă seara. Câțiva nori se împung în depărtare prevestind ploaie. Isar patrulează de-a lungul lizierei suduind. Ar vrea să renunțe și să meargă acasă. I s-a făcut lehamite. Dar se simte vinovat. Se simte vinovat că a urcat cu calul pe islaz și că nu l-a putut călări. Se simte vinovat că a adormit și se simte vinovat că a fost ridicat în văzduh, în timp ce visa, de către o muiere cu aripi și cu ochi de pisică sălbatică. Se gândește că, dacă ar găsi calul și l-ar putea încăleca, mare parte din senzația asta de arsură în capul pieptului și vâjâiala din urechi ar dispărea poate și ar putea sta pe pat în bucătărie, cu picioarele atârnate, fumând și visând cu ochii deschiși în vreme ce Ica i-ar da supa în fiert.

Din islaz în făget e o singură potecă. O apucă de-a dreptul pe acolo. Crengile îl izbesc peste față așa că trebuie să se aplece. După câțiva pași poteca se lărgește. Dar tot nu e drum de car. E drum de vite. Unduiește printre copaci și se deschide într-un luminiș plin cu rugi de mure apoi se închide iar cotind pe după un stei de piatră. Aproape îi vine să alerge. Fluieră de câteva ori mai mult de singurătate decât gândindu-se că-l va auzi Relu. Și-a cam pierdut speranța că-l va găsi. Își tot frământă mintea gândindu-se pe unde ar apuca-o dacă ar fi cal. Dar eu nu sunt cal, își răspunde. Calul e pradă iar eu sunt om. Omul e prădător. Centaurii nu există. Sunt plăsmuiri ale unor oameni morți. Iar cei care ajung să călărească și pe care animalele îi ascultă trec toți prin situații ca asta de acum. Caii îi trântesc, dispar, sunt îndărătnici și doar cu mare greutate ajung să fie îmblânziți și oamenii să-i poată călări în voie.

Urmând poteca Isar se afundă în pădure până când, deodată, răzbește pe o creastă stâncoasă. De-o parte panta e acoperită cu arbori, în cealaltă parte malul se prăbușise scoțând la iveală scheletul de piatră al muntelui. Mici tufe se încăpățânau să crească agățate și din loc în loc câte un copac se contorsiona cu rădăcinile la vedere, disperat să capete ceva stabilitate. Mai jos pădurea își relua unduirea ridicându-se și coborând către următoarea creastă. Se întunecase deja și aerul se răcise. Nici urmă de cal. Poteca părea să se piardă în grohotișul crestei și Isar înainta cu greutate, aproape bâjbâind. Se opri în câteva rânduri să asculte însă nici un zgomot nu strica liniștea afară de un foșnet slab al vântului printre ramuri. Decise înjurând în gând să se întoarcă. Urma să ceară ajutor prin sat și să-și caute calul a doua zi. Încercă să plece pe drumul pe care venise dar era deja greu să mai urmeze restul de potecă și probabil coborî în pădure mai devreme așa că nu reuși să regăsească poteca și se trezi orbecăind într-un labirint de lăstari tineri și ruguri de mure. Înaintă cu greutate spunându-și că, oricum ar face, dacă coboară versantul tot în islaz va nimeri în cele din urmă. Când reuși să iasă din tufăriș în largul pădurii era deja întuneric. Nu putea vedea luna, probabil acoperită de nori, dar dacă ridica privirea, ici colo clipeau stele mărunte spuzind o boltă tulbure.

Înaintă aproape orbește ghidat de lumina lunii strecurată prin ramurile dese. Se tot suci dând de tufișuri prin care nu putea pătrunde, de câteva ori se întoarse nemaiputând înainta și, după mai bine de jumătate de ceas reuși să vadă, printr-o răritură, luminile satului. Fu nevoit să mai facă un ocol, de data asta ținând în ochi, ca reper, vatra Nehoiașului și, în cele din urmă ieși la lumină, nu foarte departe de locul în care intrase în făget la bun început. Asudase și acum îi era rece. Se opri, rezemat de un trunchi și își ascultă respirația. Luna se eliberase dintre nori. Cerul era curat. Nu părea să mai plouă. Dinspre sat nu urca decât galbenul becurilor aprinse prin curți.

Centaurul poate fi o ființă jumătate om și jumătate cal dar dar el acționează numai sub impulsul logicii jumătății sale umane. Acum, dacă vă imaginați că această jumătate om a centaurului gândește ca noi, oamenii care nu avem jumătăți cu patru picioare iar faceți o greșeală pentru că orice gând, oricât de rațional ar fi el, centaurul va trebui să-l pună în aplicare folosindu-se și de jumătatea sa care este cal și asta va face dacă nu imposibile cel puțin ridicole o mulțime de acțiuni care nouă, oamenilor, ni s-ar părea naturale. Gândiți-vă ce ar însemna pentru centaur decizia noastră atât de comună de a ne arunca în pat! Sau de a ne îmbăia. Sau mai știu eu ce altceva. Ce vreau eu să spun este că acea jumătate umană a centaurului, oricât am vrea noi să ne-o imaginăm ca fiind umană, în realitate ea va avea o natură profund modificată, dacă nu prin moștenirea fiziologică măcar ca urmare a experienței căpătate ca urmare a conviețuirii cu jumătatea cal.

Stând rezemat de un fag și privind lung către sat Isar decise să mai fumeze o țigară și apoi să o ia spre casă coborând tot pe unde venise mai devreme, de-a dreptul prin livadă, abandonând orice speranță să mai dea de Relu. Își căută pachetul în buzunarul de la piept scoase un Snagov din care se scuturase mare parte de tutun și scăpără un chibrit. La lumina flăcării pufăi de câteva ori apoi rămase așa, privind țopăitul focului pe bățul subțire. Văzu o hrubă luminată de raze argintii. Părea că luna s-ar strecura cumva, printr-o spărtură și ar jupui fâșii egale de întuneric dezvăluind silueta centaurului trântit la pământ în apropierea unei vetre demult lipsite de foc. De fapt toată această lumină se scurgea de pe pereți sub forma unor picături de lichid asemănător mercurului care eliberau peste tot mici particule luminoase. Centaurul respira cu greutate. Avea pieptul însângerat și spatele asemenea. Zăcea cu ochii deschiși fixați asupra unui punct întunecat din adâncul hrubei unde putea vedea o foșgăială neîncetată de trupuri care se frecau unele de altele. Din când în când se deschideau aripi voluminoase care băteau aerul vibrând și când o făceau praful luminos se reașeza tulburând atmosfera ca și cum cineva ar fi luat lumina și ar fi mutat-o către un alt loc. Atunci ieșeau din întuneric pereții de granit și trupurile harpiilor sau aripile lor sau grămezile de vreascuri și gunoaiele împrăștiate peste tot. Centaurul pierduse sânge însă nu cât să zacă fără putere. Încă știa că poate goni. Jumătatea de cal era încordată, nefiind deloc rănită și așteptând ca jumătatea om să ia o decizie. Pielea îi tremura pe coapsă întinsă ca o tobă lucind acoperrită de respirație. Apoi o harpie clipi în întuneric și țipă. Părea că din ochi slobozise țipătul pentru că sunetul izbi peretele hrubei și praful acela luminos se adună într-un mănunchi care îi aprinse orbitele și irișii galbeni. O alt ridică aripile acoperind-o și aripile ei erau ca un cort care tremură în vânt și apoi cortul se desfășură și ascunse totul și lumina păru că dispare. Centaurul simți cum aripile prind să vibreze și părea că penele devin metalice și păreau tăioase. Și totul suna ca un cântec sau ca o imprecație sau poate o invitație la crimă. Dar nu mai așteptă să afle și jumătatea om nu mai gândi ce vor acele aripi cort să spună celorlalte harpii. Se aruncă în picioare și, cu toată puterea, se repezi în mijlocul acelui ghem de trupuri goale și pene și ochi lucitori, slobozind un răcnet uman. Acel răcnet pe care l-ai putea auzi pe câmpul de luptă în preajma unei explozii a unui obuz. Un răcnet care smulse de pe pereți praful luminos și îl aruncă pentru o clipă într-un haos secționând lumina în mii de cioburi. Centaurul nu simți nimic mai mult decât rănile pe care deja le avea. În plus un vânt cald îi izbi fața și un miros de cadavru îi înfundă nările. Nu se opri. Strânse brațele la piept ca și cum ar fi vrut să treacă printr-un loc foarte îngust și lăsă jumătatea cal să facă ceea ce prada face de fiecare dată când este vânată. În clipa următoare gonea din nou printr-o pajiste cu iarbă grasă și pietre mari, albe, pe care le sărea în loc să le ocolească și din văzduh cădeau păsări care, căzând, slobozeau țipete atât de asemănătoare strigătelor umane că puteai crede că ești în mijlocul unui război. Și vite mari, bete, se clătinau în ritmul ugerelor.

Isar fu străbătut de un fior. Flacăra îi arse degetele și fu nevoit să lase chibritul să- cadă. Trase din țigară. Mai jos, pe islaz, își văzu calul gonind aiurea ca și cum ar fi căutat să iasă dintr-un labirint nevăzut. Își apropie pleoapele încercând să distingă mai bine în întuneric însă nu se depărtă de fagul de care se sprijinea. Reuși să distingă un călăreț. O mogâldeață întunecată acoperită de zdrențe care rotea deasupra capului o jordie de alun și mâna calul în sus și în jos, în cercuri largi, șuierând fără încetare și țipând la comenzi aiurea.

– Paștele mă-tii de cal! se gândi Isar și nu lăsă să-l supere gândul că văcarul încercase să-i șterpelească calul și că-l alerga nebunește pe islaz ci, mai degrabă, se înfurie la ideea că nu reușise nici măcar să încalece animalul vreme de câteva luni indiferent câte tertipuri folosise.

Islazul era tivit cu lumină argintie care, la prima vedere, se scurgea dintr-o lună durdulie, dar dacă erai puțin mai atent puteai observa cu ușurință că emana de fapt din pietrele împrăștiate prin iarbă, din frunze, din pielea castanie a calului și din cămașa lui Isar. Totul era învelit în aure, contururile se dublau, mișcarea devenise greoaie, înfundată.

– Descalecă, bă, idiotule! Grijania mă-tii de mincinos!

Isar tăia deja pajiștea gonind la vale. Gâfâia. Calul rămăsese nedumerit, lipsit de călăreț, care o luă la fugă aproape țipând, ținându-se cu mâinile de pantalonii mult prea largi.

– Dacă te prind te omor!

Se împiedică dar reuși să nu cadă. Cămașa îi ieșise din pantaloni și îi atârna în urmă ca o perdea învolburată de vânt. Ajunse în dreptul calului și se opri o clipă. Se încruntă la animal. Îi venea să îl lovească. Apucă hamurile care atârnau în iarbă. Relu fornăi recunoscător. Copilul se îndepărta uitându-se în urmă. Cracii pantalonilor îl încurcau cel mai mult la alergat. Isar l-ar fi putut prinde ușor însă nu se simțea cu adevărat furios. Mai degrabă amuzat. Și cumva, copilul îi era simpatic. Porni încet în urma lui către sat.

Drumul de căruță se îngusta pe măsură ce coborai. La un moment dat era o ciutură și o adăpătoare iar apoi intrai direct în uliță. Mai întâi treceai pe lângă grădini împrejmuite cu garduri de mărăcini iar apoi apăreau porți mari de fier și case ce părea că se sprijină de pătuluri și grajduri coșcovite. Fiind răcoare oamenii bântuiau în lumina chioară a câte unui bec. Se auzeau saluturi ca niște amenințări la care Isar răspundea vesel iar calul tresărea. Câinii smuceau în lanț mârâind.

La prima intersecție Isar se opri și se întoarse către cal. Îi vorbi. Se urcă pe o băncuță de lemn și se trase în șa dintr-o dată, smucit. Relu ridică puțin capul, nedumerit, apoi adulmecă praful drumului. Lovi cu piciorul din spate în pământ însă nu se scutură, nu se împotrivi, nu încercă să se elibereze de greutate. Isar rămase nemișcat câteva clipe șoptindu-i ceva, încurajându-l. Simțea căldura animalului sub palmele întinse puțin în față în care ținea hamurile adunate. Îl îmboldi să pornească. Îi era puțin teamă să nu-l sperie așa că se purtă delicat ca și cum ar fi umblat cu un vas de sticlă. Calul porni privind în pământ. Urmă ulița.

Deci atât de simplu era! Nu trebuie să gândești nimic, nu ai nimic de planificat, doar te urci în spatele calului și îl duci încotro vrei să mergi. Un mucos de paznic la vite s-a suit din prima încercare. Ar fi fumat o țigară însă nu-și găsi nici pachetul și nici cutia cu chibrituri. Probabil le pierduse când alergase pe islaz. Trase aer în piept și îmboldi calul. Se scurgeau pe lângă garduri clătinându-se în același ritm. Lui Isar i se făcuse somn. Își simțea picioarele moi și avea un junghi în spate, între omoplați. Se întinse cât putu de bine. Calul tresări și întoarse capul spre el, făcând un pas în diagonală. Simțea orice mișcare a omului cu aceeași intensitate cu care își simțea propriile mișcări. Isar îi vorbi iar pe un ton egal, blând, îi spuse cât e de mândru de el și îl asigură că nu e supărat. Calul își văzu de mers. Trecură pe lângă o curte unde doi bărbați fumau. De sus Isar îi recunoscu și îi salută gălăgios. Bărbații ridicară paharele în semn de noroc. Mai încolo, în drum, o bătrână se sperie de ei și se trase lângă gard.

– Săru’mâna, mamaie! Isar se aplecă spre ea ca și cum ar fi vrut să se legitimeze.

Femeia se uită la el și dădu din cap. Avea un batic maroniu prins sub bărbie și era gârbovită. Nici nu putea să ridice bine privirea.

– Ptiu drace, Isare! Am crezut că e Marioaradelamunte! Umblă beat și dacă e călare mână spre cine găsește pe uliță.

Nehoiașu era un sat mic. Ajunse repede în drumul național și de acolo urcă spre casă. Se simțea atât de bine pe cal. Începuse să capete încredere. Își ținea spatele cât mai drept. Și toate se vedeau atât de limpede de sus. Calul ținea tot pe taluz. Asfaltul prost îl făcea să alunece plus că era o textură ciudată pentru el. Se făcuse noapte de-a binelea. Casele erau trase mai departe de drum aici ca și cum s-ar fi ferit de trafic. Oamenii își făcuseră garduri și alei lungi care duceau la grajd. La fiecare poartă era câte o băncuță unde stăteau ziua și se uitau la mașinile care treceau rar. Isar fluieră. Începuse să se simtă mirosul de lămâiță. Tot aerul era năpădit de el. Probabil că așa credeau în trecut oamenii că se răspândește boala, nevăzută. Dacă le păsa. Probabil că se gândeau la asta doar dacă erau bolnavi. Dacă nu erau bolnavi probabil că se gândeau la dragoste. Se auzi de departe sirena unui gater. Relu tresări. Isar îl simți cum se încordează tot. Apucă să zâmbească. Trase puțin de hamuri ca să îi arate că e aproape de el, că îl înțelege. În aceeași clipă din curbă izbucni o pereche de faruri. Calul scutură capul, orbit de lumina puternică. Isar strânse mai tare hamul. Nu putea mai mult. Mașina viră cu viteză și se îndreptă către ei. Calul scoase un sunet pe care Isar îl simți în vintre. Nu își putea imagina că un cal poate face asemenea salt. Se lăsă în față aproape lipindu-se de greabăn și se ținu cât putu de fâșia de piele care îi era acum inutilă. Auzi scrâșnetul frânelor, cauciucurile rașchetând asfaltul și claxonul. Își adună toate oasele la un loc așteptând impactul însă nu se întâmplă nimic. Atât că Relu pocni din copite și o luă la goană pe șosea. În urmă auzi o bufnitură și zgomot de geam pisat. Înjură în gând. I se ridică tot părul pe ceafă. Avea gura uscată. Dintr-o dată totul amuți. Nu se mai auzea nimic. Șuiera doar vântul. Și calul gonea. Simțea cât e de speriat și era speriat la rândul lui și se temea pentru viața sa. Se gândi la Ica și la copii. Se gândi că e tânăr și se gândi că lumea va zice că a murit ca un prost ucis de un cal neînvățat cu șaua. Apoi nu se mai gândi la nimic. Își ascultă doar bătăile inimii și pocnetul egal, rotund, al potcoavelor pe asfalt. Un ritm îndrăcit. Și centaurul sărea mai degrabă pietrele decât să le ocolească. Avea pieptul sfârtecat și pielea catifelată de pe pulpe îi era asudată cu o spumă murdară dar știa că e viu și știa că va ajunge iar prin locuri prietenoase. Gonea ca să ajungă cât mai departe de creatura cu aripi și ochi de pisică. Departe de ghearele ei și de mirosul morții din hruba unde își creștea zecile de pui. Și cu fiecare pas cu care se îndepărta se simțea mai bine și știa că rănile i se vor închide. Știa că va găsi crânguri udate de izvoare de munte unde să se spele și piețe în care femei miloase îi vor obloji rănile și că va fi primit cu prietenie prin sate și hrănit. Isar oftă. Se lăsă puțin într-o parte. Zburau. Șoseaua era de-acum dreaptă și întunecată. Trecuseră de sat. Se gândi să sară. Poate și-ar fi rupt doar vreun picior. I se făcu frică. Trase iar de hamuri. Calul ridică capul aproape amenințător și parcă se încăpățână să gonească și mai tare. Isar începu să-l înjure. Ar fi vrut să-l lovească. Mai trase odată de ham. Relu făcu un soi de piruetă. Potcoavele scăpărară. Apoi pământul întreg dispăru. Luna se stinse de-odată și căzură, cal și călăreț, de-a valma, câțiva metri, într-un izvor.