Pe vremea când nu existau aparate de fotografiat, pe oameni îi portretizau prin pictură – și ce minunăție! Un pictor ar surprinde ungherele acelea ascunse care se materializează prin voioșia surâsului sau prin melancolia privirii. Aparatul foto rămâne de piatră, mi-am auzit deodată vocea aceea enervantă din minte și am tresărit un pic amuzată.
Stăteam la birou deja de vreo trei ore legate, cu ochii cât cepele în ecranul calculatorului, scrutând cu ochi de vultur fiecare fotografie pe care o făcusem în ultimii zece ani și care mă conținea. Mă uitam chiar și la cele în care nu eram singura, la cele făcute în grabă pe vreo stradă aglomerată, cu oameni trecând încruntați prin spate; la cele mișcate, în care lumina soarelui se întindea nefiresc ca o pată uriașă de miere pe o felie de pâine. A trebuit să mă uit la toate pozele cu oameni care au trecut prin viața mea, unii care au dispărut fără urmă și alții pe care îi mai știam doar tangențial, o mare de străini familiari care îmi zâmbeau indiferent în diferite ipostaze. Mă uitam cu buzele crispate la poze cu un el grozav de chipeș și afișând acel zâmbet al lui atât de cuceritor. Și ce căutam, de fapt, de atâta timp, înțepenită în scaun, cu fața spre fereastra deschisă către lumea grăbită de afară?
Căutam o poză cu mine.
O poză cu mine, în care să nu mi se pară că părul îmi stă ca o mătură, în care rujul să nu mi se fi șters pe la colțuri, în care soarele să nu-mi încrunte privirea. Și era tare complicat.
Cu câteva zile în urmă, o revistă literară îmi confirmase publicarea unei povestiri scurte care nu era atât de scurtă, la care lucrasem cu dezinvoltura copilului hotărât să facă un desen și eram, surprinzător, chiar mulțumită de rezultat. Eram încântată că va ieși cu curaj în lume, însă când editorul cu care păstram legătura pe mail mi-a comunicat voios că au nevoie de o poză cu autoarea, să asocieze și o față numelui, am înlemnit. Dar de ce să nu lăsăm povestea să se povestească singură, de ce să stricăm totul cu o poză?
Aveam la dispoziție încă 24 de ore să trimit fotografia – era, desigur, viabilă și varianta în care publicam fără poză, dar zău așa, cine e atât de nebun încât să se așeze singur pe piedestalul judecății colective și să se marcheze ca fiind un ciudat care nu poate alege o amărâtă de poză satisfăcătoare cu el însuși? Căci, să fim serioși, auditorul așteaptă frecându-și mâinile un martir pe care să-l linșeze.
Căutările dăduseră greș, și mă apropiam de finalul colecției cu poze când am decis că e timpul să mă ridic și să mă duc să fac niște cafea. Prin fereastra larg deschisă pătrundea răcoarea de octombrie și o ploaie măruntă se pornise din norii greoi.
Ar fi fost o priveliște încântătoare, genul acela de decor în care, în ciuda frigului de afară, inima ți se topește dulceag în comoditatea interiorului, dacă un zgomot surd, ca o picătură chinezească, nu și-ar fi croit drum de atâta timp deja dinspre mansarda de deasupra. Și totuși, apartamentul meu era cu adevărat încântător. Rotindu-mi ochii prin încăpere în timp ce-mi savuram cafeaua, îmi aduceam zâmbind aminte de ziua în care găsisem anunțul în ziar – da, da, în ziar, ca moșnegii de la cârciumă din colțul blocului.
Găsisem ziarul cu pricina fix așa: într-o cafenea de dugheană unde mă oprisem să beau repede o cafea. Acolo, pe masă, zăcea această publicație de care nu auzisem în viața mea, și din lipsă de activitate, am început s-o răsfoiesc. Acolo era anunțul: „Închiriez apartament cochet, în centru. Clădire istorică elegantă, fațada protejată de lege. Vecini liniștiți, toate utilitățile, toate cele necesare la o aruncătură de băț. Disponibil imediat” și lângă anunț, un număr de telefon fix. Am sunat fără să stau pe gânduri – căutam un apartament de ceva vreme deja, de când nesiguranțele învățate încă din copilărie mi se interpuseseră ca niște lanțuri grele în suflet și în viață. Trebuia să îmi caut un refugiu în care să-mi trăiesc de acum singură neputința.
Mi-a răspuns o bătrânică simpatică cu care am aranjat să mă văd fix în acea după-amiază.
Am plecat nerăbdătoare pe jos de la cafenea spre centrul orașului, cufundată în gânduri. Era o zi de început de primăvară și până și în orașul aglomerat se auzeau ciripind, printre vuietele mașinilor, păsărelele. Casele vechi pe lângă care treceam îmi șopteau povești de demult și căzusem așa într-o visare, că nici nu mi-am dat seama când am ajuns în fața clădirii în care se afla apartamentul bătrânei.
Visarea s-a sfârșit de cum am privit în sus, spre streșinile mâncate de vreme. Casa aceea boierească, căci era departe de a fi un bloc, așa cum ar fi fost de așteptat, fusese construită în timpul Primului Război Mondial. Și arăta în consecință. Era o casă cu adevărat veterană, pereții erau căzuți pe la colțuri, ferestrele păreau că se mai țin cu greu în propriile balamale și de fiecare dată când se deschidea ușa de la intrare, răzbătea dinăuntru un miros greu, istoric. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită, dar chipul cald al bătrânei, cu părul ei alb prins într-un coc perfect aranjat, m-a îmbiat să arunc o privire. Am urcat până la etajul patru al casei pe spirala îngustă ce constituia casa scării, cu mânerul de lemn putred pe la capete; ascensorul fusese o bijuterie la vremea lui, dar erau ani de zile de când nu mai funcționa și nici nu-l mai reparau – meșterii le-au spus că e prea vechi și prea riscant, iar bătrâneii din imobil au căzut de comun acord că puțină mișcare pe scări nu le-ar prinde chiar rău.
Când bătrânica a deschis ușa, m-am lăsat cuprinsă de o lumină caldă ce pătrundea prin ferestrele mari ale sufrageriei și am închis ochii a pace. Podeaua scârțâia îngrozitor cu fiecare pas, iar apartamentul purta în spate tot atâta viață cât bătrâna lui proprietară. Avea nevoie, la o simplă privire, de câteva reparații foarte serioase, dar în ceea ce mă privea, eram decisă. Avea ceva din apartamentul mătușii Sanda, sora mamei – mătușa Sanda era teribil de nesuferită și incredibil de zgârcită, dar casa ei avea mereu o atmosferă pastelată, caldă. Nu știu cum se face, niciodată n-am înțeles cum o persoană atât de morocănoasă putea avea așa o încântare de casă. În orice caz, izul de casă al mătușii Sanda m-a făcut pe loc să bat palma cu bătrânica și să mă mut chiar în acea seară.
A fost plăcut să mă instalez și să aranjez colțișor cu colțișor spațiul acela cochet și prăfuit după propriul gust. Aveam o plăcere vinovată în a cumpăra vaze drăgălașe pe care le împrăștiam prin casă, dar vazele mele rareori aveau flori în ele. Îmi plăceau calele – cu toate astea, niciodată nu le cumpăram. Îmi spusese mama vehement, cu o grimasă încruntată, când aveam vreo patru ani și i-am zis că „vreau să am grijă de o floricică din aia albă la mine în cameră”, că doar la mort se duc cale, și ca să nu o dezamăgesc în mintea mea, îmi refuzam această mică plăcere. În scurt timp, însă, proiectul decorării interioare a luat sfârșit și singurătatea mi s-a strecurat în suflet ca o gheară dureroasă. M-am cufundat în scris și în lectură, fără să ies zile întregi din casă. Îmi simțeam corpul țintuit în acel ținut al durerilor normalizate – o frumusețe macabră și o familiaritate încurajatoare mă îmbrățișaseră și nu mă mai puteam elibera din brațele lor.
Singurele momente în care mă simțeam tresărind aproape nervoasă erau acelea în care, de la mansarda clădirii, de deasupra apartamentului meu, răzbăteau prin plafon sunetele. Enervarea pe care oamenii ce îmi erau vecini – un cuplu pe la vârsta de mijloc pe care îi auzeam adesea ori certându-se pătimaș, ori iubindu-se cu ură – mă stăpânea intim. Nu înțelegeam cum niște oameni pot face atâta gălăgie fără să le pese că locuiesc într-un imobil civilizat, în centrul orașului. Mă scotea din minți lipsa lor de considerație pentru alții – sau poate mă indigna intensitatea cu care își trăiau sentimentele când pe mine mă înghițise complet o mlaștină de sentimente reprimate. Deseori o auzeam pe duduia cu părul oxidat mergând pe tocuri pe parchet. Imediat mi-o imaginam purtând un pardesiu până la genunchi, încheiat până sus, pe sub care știam precis că nu mai exista urmă de textil, și un ruj roșu, obraznic; părul răvășit în toate părțile, ochii semi-închiși, obrajii trandafirii. O imagine de film de Hollywood. Și când indignarea atingea cote maxime, luam o țeavă groasă de metal pe care o găsisem în debaraua bătrânei – și cu care îmi imaginam că s-ar fi apărat în cazul în care intrau hoții peste ea – și băteam cu putere în țeava caloriferului. Și brusc mă transformam în vecina mamei, cea responsabilă cu stricatul bunei dispoziții, cea care, când eram copil și săream șotronul în sufragerie, îi striga pe geam mamei să mai educe copilul acela, că deranjează tot blocul. Dar pe ei nu îi străfulgera rușinea, așa cum o străfulgera pe mama când îi striga vecina, nu se burzuluiau cu buzele strânse într-o grimasă unul la altul, șuierându-și printre dinți „șșș” și nici nu se încruntau tot restul zilei, refuzând orice interacțiune. Ei își vedeau mai departe de distracția lor și eu de treaba mea și niciodată nu avusesem curajul să urc la mansarda mucegăită și să le zic să înceteze odată să mai fie niște nesimțiți, că ne deranjează pe toți. Am tăcut și atât, însă am evitat cu succes să-i mai salut vreodată pe palier, chiar dacă ei îmi căutau privirea și îmi zâmbeau cu gura până la urechi, scuzându-se parcă ca niște copii năzdrăvani.
Ploaia nu încetase încă atunci când am decis că e timpul să fac o plimbare. Când plecam de acasă, întotdeauna cu cartea și un caiet în traista ponosită de bumbac, nu știam niciodată unde o să ajung și totuși întotdeauna ajungeam într-o librărie. Îmi plăcea mirosul cărților noi și mă pierdeam printre ele și mă simțeam în siguranță – ca atunci când, obosită să mai înțeleg contradicțiile bolnave ale adulților, mă ascundeam la bibliotecă. Începusem să mă îmbrac încet, nehotărâtă, și cu o mânecă a puloverului pe o mână și cealaltă atârnând zadarnic pe lângă corp, m-am aruncat asupra laptopului să mai arunc o privire prin poze. Speram că decizia de a face o plimbare, în ciuda disconfortului ocazionat de vremea de afară, avea să scânteieze o inspirație divină și să găsesc, în sfârșit, mult căutata poză. Dar nu s-a întâmplat așa, iar pozele toate mi s-au părut și mai proaste, și mai anoste, și mai plictisitoare. Reușisem să mă frustrez pe de-a-ntregul atunci când zarva de la mansardă se pornise cu o intensitate abisală. Ce făceau oare, lupte greco-romane pe covor?
Peisajul s-a schimbat deodată și m-am amintit uitându-mă în sus la mama, în așteptarea validării emoțiilor intruzive care mă invadau, și apoi, douăzeci de ani mai târziu, uitându-mă în același fel în ochii lui, așteptând confirmarea faptului că sunt perfect normală. Ceva de atunci s-a materializat în mine cea de acum – o furie neexplicată și neînțeleasă. Și înainte să-mi dau seama, băteam deja cu putere în ușa de la apartamentul 18. Două fețe zburlite și cam nedumerite mă priveau în minutul imediat următor din cadrul ușii de lemn, așteptând lămuriri. Am deschis gura să le spun ce meritau, dar ca un ghemotoc de spini, vorbele mi s-au oprit în gât. Efortul de a le scoate afară aproape că mă secase de toată energia.
Mereu m-am întrebat cum poți să-ți amintești într-o frântură de secundă atât de multe detalii dintr-o realitate atât de îndepărtată – oare nodul de spini ce îmi împleticea vorbele printre corzile vocale n-ar fi existat dacă simbioza dintre mine și mama n-ar fi fost așa puternică? Mă gândeam că sigur, dacă n-aș fi fost mereu ocupată să o fericesc pe ea, aș fi putut învăța să mă îngrijesc pe mine.
Uneori tot ce ne lipsește e o fracțiune de secundă, aceea în care parcă se face deodată lumină și lumina aceea ne împinge să facem altfel decât am fi făcut de obicei. Ca o binecuvântată îmbrânceală benefică. BÎB.
Mi-am înghițit cu elan nodul din capul pieptului și mi-am zis „gata!”, după care am început să turui cât mă țineau plămânii, cu ochii bulbucați și palmele transpirate. Un morman imens de furie învârtoșată care ieșea valuri-valuri și care se revărsa asupra acestor oameni care mă deranjaseră cu voioșia lor. Găsisem vinovatul și îl pedepseam.
Rând pe rând s-au deschis ușile apartamentelor din jur și capete curioase se ițeau din ele. În tulburarea ce mă cuprinsese mă detașasem complet de vecinii mei și părea că nici măcar nu le mai vorbesc lor. Rând pe rând au început să se plângă și ceilalți, apoi au început să se acuze între ei – ba că nu știu ce câine de la nu știu ce etaj latră prea tare, ba că cutare nu plătește întreținerea și că se încălzește iarna pe spinarea celorlalți. I-am lăsat pe toți într-o degringoladă și am luat-o agale printre ei în jos pe scări. Respiram iute, ca un copil ce a scăpat de bătaie alergând spre nicăieri. M-am oprit la ieșirea din scară, să-mi trag o secundă sufletul și să mă bucur de liniștea ce se instalase brusc în măruntaiele mele. Apoi am ieșit în ploaia care nu mai era deloc mocănească – ploua aproape torențial și din când în când câte un tunet zguduia peisajul pustiu. Am mers până m-am făcut fleașcă, până m-au lăsat picioarele, cu gluga pe cap, cu brațele încrucișate într-o îmbrățișare timidă care îmi lipsise atâta timp, și cu fața udă. Realizarea faptului că lumea e a tuturor are adesea un efect eliberator.
Când m-am întors acasă, am scos din sertar rujul rozaliu pe care îl cumpărasem și îl dosisem acolo, fără să găsesc vreodată ocazia să îl port. M-am proptit în oglindă și am rămas așa mult timp, cu fața scufundată în lumina albăstruie a becului de la baie, în mângâierea căruia mi-am analizat atent fiecare bucățică din trup. Apoi, cu mișcări rare, dar ferme, lângă vaza în care așezasem calele sângerii pe care le cumpărasem în acea zi, mi-am făcut singură poza pe care am atașat-o poveștii mele.
