În clinica Universității din Kazan, tânărul bărbat se ridică în capul oaselor, febra îl lăsase, vedea clar, pereții erau albi, îi atinse cu vârfurile degetelor, ca și cum ar fi voit ca aceștia să cânte. Se îndreptă spre fereastră și se opri, ca lovit de glonț, în dreptul unui ciob de oglindă, care se zbătea bătut într-un cui. Cuiul era ruginit și albul peretelui părea că se însângerează. Tânărul conte se gândi la Hristos.

Își prinse chipul ca într-un clește și îl întoarse către dreapta, apoi către stânga. Avea o barbă neîngrijită și în ochi o flacără care nu avea legătură cu boala. Era clăpăug, avea sprâncenele pline și un nas care se termina deodată. În ciobul oglinzii, tânărul conte își zâmbi și oglinda nu se sparte.

Lev Nikolaevici spuse ca pentru sine:

• Deșertăciunea deșertăciunilor și totul este deșertăciune!

Și exact aceea fu clipa în care știu ce trebuie să facă mai departe. Era martie 1847, avea optsprezece ani, curtea clinicii era acoperită de zăpadă, albul ei era orbitor. Și tânărul conte pur și simplu știu.