Ea se află în vizită la niște prieteni. A văzut! Deși ei habar nu au că ea a văzut când el nu s-a spălat pe mâini. A venit dinspre baie, a apucat bucata de pâine cu mâna stângă și a tăiat-o cu dreapta. A atins pâinea. Ea nu mai mănâncă. Le spune că, brusc, a lovit-o o durere de stomac. Nu mai poate mânca.

Vine acasă și vede încălțămintea celorlalți  aliniată la ușă. Face filmul în cap al tuturor locurilor în care a umblat fiecare dintre pantofi. Ia pulverizatorul cu spirt și îi stropește pe toți. Cu cât dezinfectează mai mult, cu atât are impresia că mai rămâne ceva.

Vrea să meargă sus, în camera ei. Dă să atingă balustrada, dar pe ea, una lângă alta, stau sute de palme înghesuite. Le vede pe toate. Nu mai poate s-o atingă. Bine că are pulverizatorul. Dă cu spirt pe toată balustrada, apoi o mai șterge și cu o soluție pentru lemn, să nu se albească.

Urcă în cameră și deschide geamurile, sperând să intre cât mai mult aer curat, că cică e important să se aerisească mereu. Adoarme și visează că toate lucrurile din jurul ei sunt acoperite cu virusul acela. Se trezește și nu mai visează, dar simte că toate lucrurile din jurul ei sunt acoperite cu virusul acela. O mănâncă pielea.

Îi e foame. Trebuie să-și pregătească singură ceva de mâncare și vrea să fie totul perfect curat. Reușește să-și atingă obiectivul, după ce se spală pe mâini, spală legumele, spală fructele, se spală iar pe mâini, iar spală legumele, iar fructele. Pâinea nu o poate spăla, așa că o bagă la cuptor. Totul e sigur sau aproape sigur de mâncat. Mănâncă, dar mâncarea nu mai are gust.

Merge spre oraș. Un vecin îi face cu mâna să-l ia și pe el. Oprește mașina. Își pune mască. Vecinul are și el mască, dar îi spune să stea în spate, pentru binele amândurora. În timp ce discută despre grozăvia asta care a dat peste ei, cine știe dacă mai scapă vreunul, crapă puțin ambele geamuri din față, fără ca pasagerul ei să vadă. Posibil ca el să simtă curentul subțire și rece pe timp de iarnă, dar nu zice nimic. Asta e! Trebuie să-și ia toate măsurile de precauție.

Merge la supermarket, cumpără un bax de spirt, zece pulverizatoare și cinci litri de clor. Restul arsenalului îl comandă online: trei cutii de măști și două de mănuși. Se simte puțin mai bine.

Ajunge acasă, umple toate pulverizatoarele cu spirt și le montează pretutindeni: la fiecare etaj, la intrarea în casă, în fiecare mașină. Duce două și la mama ei, să aibă și ea. La fel face și cu măștile și mănușile când ajunge comanda acasă. Le împarte la toată lumea și pune ce mai rămâne în mașinile familiei, pentru oricine are nevoie de ele.

Cu clor îmbibă covorul din fața ușii și așază câte un bidon de clor în fiecare baie.

Află de Cutărel că a fost găsit pozitiv. Deja se gândește la înmormântarea lui. Dacă moare, nici nu se duc. Stau acasă cu toții. Până atunci, moartea fusese ceva ce se întâmpla undeva, de cele mai multe ori departe sau doar la știri și rareori în sat. Acum moartea avea același nume, test și rezultat pozitiv și venea cât mai aproape dar bine că ei sunt încă negativi.

Trebuie să continue să dezinfecteze. Își pune mănușile de plastic, face o compoziție cu apă, detergent și clor, aruncă și o mască pe față și o ia cu mopul de sus până jos. Cu toții strâng covoarele, să nu mai existe suprafețe care nu se pot spăla. Le fac suluri și le aruncă pe toate pe balcoane. Toată casa este goală de covoare.

Acoperă canapelele cu cearșafuri pe care le spală la câteva zile. Tot ce se poate dezinfecta cu clor trece zilnic prin mop.

Ea aude că se poate lua și prin ochi. Încearcă să poarte ochelari mai tot timpul când intră în contact cu cineva. Caută pe net și găsește niște viziere, care se folosesc în laboratoare. Comandă vreo trei. Ajung repede, dar nu reușesc să le poarte niciunul. Sunt incomode și caraghioase. Încă două obiecte de care să se lovească prin casă. Dar lasă, lasă, să se lovească, nu-i problemă, doar să rămână negativi.

Vine cu alimente de la oraș. Le aliniază pe iarbă și le face flească cu spirt, pe fiecare articol, cu ambalajul lui. Se evaporă repede spirtul și apoi le duce în debara.

Nenea G. vine la poartă să ceară ceva. El poartă mască, ea mască. La un moment dat nenea își dă masca jos și se șterge de transpirație, apoi strănută. Ea vede cum virusul pleacă de pe fața lui și zboară pretutindeni. Oricum suspecta stropii și tot felul de fluide expulzate din nasurile sau gâturile umane oriunde mergea. Acum simte stropii pe piele și nu e vis.

Ce să se facă? Nu poate să-i mai spună că nu e bine ce face, că faptul e consumat. Masca nu se scoate niciodată. Poate el nu are nimic, dar nu poți să știi. Poate însemna moartea.

Și iată că moartea a venit! Mătușa M. a murit la spital, după ce au intubat-o. Mai avea și alte boli cronice, dar nu era de moarte. Au înmormântat-o cu sicriul sigilat și fără să o mai bage în biserică. Preotul a cântat „Veșnica Pomenire” afară, deși era un frig de crăpau pietrele.

Mai târziu aude și de familia Ixulescu, care a fost testată pozitiv. Sunt patru, cu toii izolatii forțat la domiciliu timp de două saptamâni și tot satul îi compătimește și se gandește ca or fi făcut ei ceva de a căzut năpasta pe ei. Păi da, Dumnezeu nu doarme.

Nu se poate. Virusul e mai aproape decât înainte. Doar la câteva case. Deși familia Cutărel nu a murit, ce garanție pot avea că nu va muri familia Ixulescu? Căci au văzut că unii mor. De ce n-ar muri și ei?

Și parcă, în situația de față, ea stă așa și tânjește după o moarte banală. Una într-un accident de mașină, una de bătrânețe, una oricum ar fi, dar nu de acest virus. Parcă virusul ăsta ar fi reinventat moartea, căci îi sperie chiar și pe cei care trebuiau să moară ieri sau alaltăieri.

Dar nu. Ei trebuie să rămână negativi cu orice preț. Se întoarce la șmotruit, la pulverizat, la izolat. Trebuie să facă tot ce ține de ea pentru a rămâne cu toții negativi.

Se trezește dimineață cu o ușoară jenă în gât. O apucă groaza. Până seara deja simte că îi e cald, apoi foarte cald, apoi îi e frig. Se duce în cameră și se izolează. Face testul.

Este pozitiv.

Familia Cutărel nu a murit. Nici familia Ixulescu nu a murit.

Poate totuși scapă și ea.