—Hai, mamă, arată-te odată, șuieră Teo, simțindu-mă cum rămân pe prag. Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care se furișează.

—N-am vrut să te deranjez. Am lăsat pe masă în bucătărie ardeii umpluți, i-am făcut pentru tine, știu că îți plac.

Și am rămas nemișcată, asteptând să mă îndemne să stau jos. Altfel nu aș fi îndrăznit să mă mișc din loc.

În mijlocul terasei închise de jur împrejur cu geamuri înalte, la etajul doi al blocului în care acum  locuiește singur, fără Mara și fără copil, fiul meu stă tolănit pe canapeaua mare, cu capul lăsat pe spate și cu călcâiele goale așezate pe geamul măsuței de ratan. E un barbat masiv, se apropie de statura unui băutor clasic de bere, cu burta ieșită în afară. Reușește să și-o ascundă cu tricouri largi și cămăși în pătrățele. Părul nu îi mai crește pe creștet, acolo doar câteva fire, date mereu cu o cantitate suficientă de gel, se străduiesc să-i acopere pielea capului. Duce din când în când mâna la gură și trage cu nesaț din țigară. Sfârâitul arsurii e singurul sunet ce se aude, la intervale regulate de câteva secunde. Asta și-a dorit – liniște, să fie lăsat în pace, să nu-l mai sâcâie nevasta sau copilul. Apoi soarbe din paharul de whiskey și-și lasă capul pe spate, afundându-se, cu ochii închiși, în muzica din căștile ce îi acoperă cu totul urechile. Mă și mir că m-a auzit.

—Ce te uiți ca vițelul la poarta nouă? Stai jos! – îmi spune Teo, fără să mă privească măcar.

M-am așezat pe cea de-a doua canapea și mi-am adunat genunchii unul lângă altul. Mi-am privit câteva secunde picioarele goale, cu degete noduroase și unghii îngălbenite, cum mângâie covorul pufos de sub picioare. Un fir de curaj m-a străbătut pe șira spinării gândindu-mă că el habar n-are că desenez pești cu arătătoarele. Am întins mâna stângă și am atins mătasea eșarfei verzi, ce încă stă peste veioza aprinsă, de pe cutia de lemn dintre canapele, lângă bonsaiul din vasul negru și lucios. Nu are voie să îl atingă nimeni, și niciodată nu a avut. Doar el îl udă când știe că trebuie udat.

—Tot aici e eșarfa Marei, tot pe veioză… am murmurat ținându-mi privirea departe de el.

De sub geamul măsuței zâmbește, din câteva poze răsfirate, nepotul meu drag: într-una e nou-născut, avea câteva luni, în alta abia se ține pe picioare, mai e una în care avea vreo cinci ani. Cam de pe-atunci a început să semene izbitor cu Mara. Zâmbesc la gândul că nimic nu îl scoate mai mult din sărite pe Teo decât să audă că cel mic seamănă cu mama lui. Cu Mara, nu cu el. Mara și copilul au plecat deja de trei ani, nu mai știu nimic de ei, sper doar că le e bine în noua lor viață.

—Cred că am să-mi deschid un vin!

Teo își scoate căștile, se ridică brusc și pornește spre zona opusă canapelelor. Am crezut că se întunecă zarea, el e cu aproape trei capete mai înalt decat mine. Acum, că e cu spatele, am curaj să-i privească torsul pătrățos, ceafa groasă si șoldurile înguste.

Prin ușa de sticlă a frigiderului de vinuri clipește roșu un martor care indica temperatura pe fiecare raft. Pe rafturile de sus, sticle de vin și de șampanie, iar pe cele de jos, rânduri de bere la doze mici. Alege un vin roșu. Îl urmăresc cu câtă grijă înșurubează spirala tirbușonului pe dopul de plută și cu câtă precizie îl scoate. Apoi dă într-o parte ușa culisantă a barului, de unde își ia un pahar cu picior. Barul, de înălțimea unui om, este ticsit cu pahare de cristal, de vin și șampanie. Sunt acolo sticle din cele mai fine și mai scumpe băuturi. O clipă m-am gândit cum ar fi fost dacă Mara ar fi avut curaj să i le verse pe toate în chiuvetă. Să fi venit într-o zi de la muncă și să-și fi găsit toate sticlele goale. Cum ar fi fost? 

—Nu te întreb și pe tine dacă vrei, că ești prea bătrână pentru vin roșu.

Își toarnă vin în pahar, ținându-l de picior, îl ridică în aer și-l rotește de cateva ori, urmărind licoarea cum se unduiește pe pereții transparenti, apoi soarbe atotcunoscător. Și tace din nou. Ca de obicei, jocul tăcerii e preferatul lui. Mă face să mă simt vinovată și pentru simplul fapt că respir în preajma lui.

—… și adormeam pe scaunul de lângă patul tău de spital, când erai mic, așa să știi! Cu coatele pe marginea cadrului de metal, așa adormeam. Mă uitam cum îți saltă pieptul și mă temeam să nu se oprească pompa de oxigen. Îți puneam batista udă pe frunte, îți mângâiam degetele.

—Puneai pe dracu!. Nici tu, nici tata nu ați înțeles niciodată ce îmi doream. Lasă copilăria mică, când eram bebeluș, nu despre asta e vorba!

—Dar…

—Ce dar…?! Atunci erai datoare să ai grijă de mine! Cine ar fi trebuit să mă îngrijească? Sfântul Duh?

—Erai cu oxigenul pe nas aproape tot timpul. Numai când mâncai ți-l dădeau jos. Aveai o foame de viață incredibilă. Ai fi mâncat și lingurița cu care te hrăneau… Poate chiar îți amintești, nu-i așa?

Încerc să mă ridic, sprijinindu-mă cu palmele pe marginea canapelei. Nu mai reușesc niciodată să îmi îndrept umerii, rămân cu capul plecat mereu. Mai ales în fața lui. Nu pot să mă țin pe picioare și mă las înapoi pe canapea, despuiată de orice putere.

—Și-apoi, ce mare lucru ai avut de făcut? Să crești un copil! Nu te mai ridica, n-am chef să te mai adun de pe jos. Iar o să-ți învinețești ochii!

Teo mă privește cu disprețul cu care s-ar fi uitat la un gândac de bucătărie când se zbate cu burta în sus.

—Da, și nu mai e Mara să aibă grijă de mine!… îmi scapă gândul.

—Mara, Mara, o tot dai înainte cu Mara!, vocea lui începe să se subțieze, ca atunci când avea trei ani și îngâna prostește. Tot timpul o aduci în discuție. Știu că ai iubit-o mai mult decât mă iubești pe mine.

—Într-un fel, da, am iubit-o ca pe fiica pe care nu am avut-o niciodată…

Ochii i se întunecă, așa se întîmplă de fiecare dată când îi pomenesc de ea.

—Trebuia să mă iubești pe mine întâi de toate, mamă! Dar tu, nuuu!

Trage aer în piept, ca un astmatic ce-și pregătește plămânii pentru următoarea respirație. Îi place să mă certe, eu stau cuminte, nu ridic nici măcar ochii spre el. Îi place să certe pe oricine, iar acum doar pe mine mă mai are la îndemână.

—Îți amintești, mamă, când mă duceați la școala săptămânală? – se apropie de ochii mei, stropind printre dinți. De luni până sâmbătă! Eram în clasele primare, deja citeam cărți polițiste.

Mă prinde de încheietura mâinii, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că nu-i fug din fața ochilor și mă ține pironită acolo, pedepsită să-l ascult.

—Adevărul e că erai tare mic când ai învățat să citești, Teo.

Caut să mă agăț de orice, doar-doar îi smulg vreun zâmbet. Ridic privirea spre el, sperând să găsesc vreo sclipire de lumină în ochii lui. Nimic. Beznă.

—Daaa, taaare mic! lovește ca un trăsnet vocea lui. Pentru că nu am avut încotro, înțelegi?! Pentru că mă săturasem să privesc pe geam cum joacă fotbal copiii, în spatele blocului. Nu e vina mea că am fost bolnav!

Îmi dă drumul la strânsoarea mâinii, iar mâna-mi cade ca o creangă uscată, ruptă dintr-un copac bătrân.

—… dar nici a mea, abia reușesc să îngaim, plecând umerii din nou.

—Acolo am simțit prima dată aprecierea cuiva. Acolo am fost respectat prima dată. Acolo cineva mi-a spus prima dată ’bravo’! La școala săptămânală. Nu acasă, nu tu, nu tata!

—Dar te luam duminica și stăteai cu noi. Ne spuneai că ești bine acolo, când te întrebam…

Teo scoate altă țigară din pachet și desface bricheta zippo cu un gest enervat. Zgomotul metalic taie aerul, ca un cuțit aruncat spre țintă. Apropie flacăra de capătul țigării, trage adânc și-și umple din nou sufletul cu pietre colțuroase.

—Cum poți pune bază pe un copil de zece ani, femeie?! Cum poți crede că el știe să-ți spună ce simte?

Vocea îi urcă pe măsură ce amintirile îi vin în minte.

—Cum poți trece așa repede peste ochii acelui băiețel, mama?

Tonul i se îndulcește preț de-o secundă, când își amintește de el însuși copil. Încă îl doare imaginea lui din copilarie. Acum știu că nu am fost o mama bună pentru el. Aș fi putut fi o mama bună pentru oricare copil, doar pentru el nu am știut cum…

—Da, m-ați întrebat dacă sunt bine. Și mereu v-am răspuns că sunt îngrijit, că am mâncare, că citesc și că învăț bine. Dar tu, mamă, nu te-ai uitat niciodată în ochii mei să vezi ce simt eu în sufletul ăla al meu, ‘tu-i morții lui de suflet! Niciodată nu m-ai simțit cu adevarat!

Geamurile terasei îi adună furia în valuri, întorcând-o ca un bumerang între paletele ventilatorului din tavan, odată cu fumul.

—Dacă nu aveam păduchi și bube în cap, eram bine – ce să-ți spun!? În rest, m-ați lăsat în plata Domnului să zac acolo!

Nu reușesc să mă ridic. Aș fi vrut să plec, să dispar din ochii lui. Aș fi vrut să fiu lângă soțul meu. Nu e drept să fiu judecată doar pentru că eu trăiesc, iar bărbatul cu care am făcut acest copil să stătea liniștit la doi metri sub pământ. 

—Dar eu? Eeeuuu!? țipă Teo, înfigându-și arătătorul în propriul piept, despre ce simțeam în interior nu m-ai întrebat niciodată, mamă! Ai idee că a trebuit să mă descurc singur acolo, fără tine, fără tata? Și pentru ce?

—… păi noi lucram sâmbăta pe atunci, era vremea comuniștilor.

Am tușit ascuns, să nu-i dau de înțeles că mă îneacă fumul.

—Știu foarte bine ce vremuri erau. Și ce dacă lucrați? Ați fost cumva singurii părinți care lucrau sâmbăta?

Ia o înghițitură din paharul de vin, își umezește buzele cu usturimea alcoolului și aruncă din nou cuvinte peste mine. Le simt percum focul, mă ard, cum mă ard de fiecare dată când se enervează.

—Nu! Ați fost singurii părinți care și-au trimis copilul departe de ei, să-l învețe alții cum stă treaba cu descoperirea lumii.

Pașii îl poartău necontrolat prin cameră, nu are vreo țintă anume.

—Dar știi ce? Am descoperit singur lumea! Copilăria aia mică, mamă, despre aia vorbesc! Când copiilor li se arată toți monștrii pe pereți, noaptea. Atunci nu ai fost acolo! Când îmi trăgeam pătura pe cap la culcare, de frică. Când credeam tot ce îmi spuneau băieții mai mari despre demoni, despre oameni și despre lume. Am fost un copil care a muncit ca un rob pentru propriul său Dumnezeu; ha, ha, ha! – și nici nu cred în Dumnezeu! – râde batjocoritor, privind în sus. Nu mi-a dat nimeni de-a gata nici carte, nici putere. Atunci trebuia să fi fost lângă mine, femeie! Degeaba te uiți așa la mine, cu ochii ăștia milogi. Nu faci decât să mă enervezi mai tare!

Mi-am luat privirea din calea lui. Reușesc s-o ridic, s-o mut pe ecranul televizorului, unde se văd doar imagini, fără sonor. Undeva în lume sunt inundații puternice, ape învolburate duc, de-a valma, masini, țigle și copaci.

Cu tălpile încă desenând pești, îmi doresc cu tărie să ajung în iad. În alt iad.