– Eu n-am înțeles.

– Ce?

– A cui e povestea.

– Păi a spus: a tuturor.

– A tuturor oamenilor?

– Nu. A femeilor. Doar a femeilor.

S-a lăsat tăcerea. Nu s-au mai auzit decât vântul care ne trecea peste piele, greierii și uneori, scârțâitul ușii. Mi-ar fi plăcut să se audă și Ava, dar nu se mai auzea. Își terminase și vinul și povestea și, după ce se chinuise o vreme să se ridice de jos trăgându-se de clanță, renunțase. Se lăsase pe-o parte, își sprijinise fruntea de prag, își adusese genunchii la piept și adormise. O vreme a strâns cana în mână. La un moment dat a tresărit, degetele i s-au desfăcut și cana s-a rostogolit pe dușumea. N-a simțit, așa cum nu simțea nici ușa care din când în când, mișcată parcă de o mână nevăzută, se legăna și o lovea în spate. Nu simțea nimic. N-a simțit nici frigul dimineții și nici soarele care i-a luminat dintr-odată părul adunat de jur împrejurul creștetului ca o aură.

– Parcă e o sfântă din icoane.

– Poate chiar e.

– Nu e. Sfintele nu beau până cad din picioare.

Știau. Știau și pietrele, așa cum știau și oamenii și lumea toată știa; știa despre tot și toate, știa și despre sfinte și despre femei, despre femeile nesfinte obligate să se poarte ca sfintele și să fie tratate tot la fel; una dintre noi povestise odată că în biserica ei fuseseră aduse rămășițele unei mucenițe, o făptură mică și slabă, o fetiță care îndrăznise să împartă mâncarea tatălui ei cu niște oameni sărmani, cum îndrăznești? îi strigase taică-su când o prinsese, cum îndrăznești? urlase și-i crăpase capul cu toporul, după care plecase lăsând-o să zacă în praful drumului, așa-i trebuie dacă mi-a ieșit din cuvânt, s-o sfâșie lupii, s-o roadă viermii și să putrezească neîngropată, într-o baltă de sânge,

numai că n-a fost așa, lama toporului îi despicase țeasta, dar nu-i cursese nicio picătură de sânge, fața îi era curată, ochii senini, iar de zâmbit zâmbea așa cum o făcea când le întindea amărâților o bucată de mămăligă, lupii o ocoleau, așa cum o ocoleau și viermii și oamenii – treceau pe lângă ea fără să se oprească; ar fi vrut s-o îngroape cum se cuvenea, dar nu îndrăzneau să iasă din cuvântul tatălui ei care nu lăsa toporul din mână, așa că a trecut o zi, au trecut două, a trecut o săptămână și fetița tot acolo zăcea, cu capul crăpat și zâmbetul întins pe toată fața, fără picătură de sânge pe ea și mai ales fără un vierme, de jur-împrejur înverzise iarba și crescuseră flori, iar undeva în ceruri răsunau niște cântece de care oamenii nu mai auziseră,

e sfântă, au spus la început în șoaptă, iar apoi din ce în ce mai tare, și dacă lăsăm o sfântă să zacă în mijlocul drumului, o să se abată peste noi mânia cerului și cum cerul era mai puternic decât toporul ucigaș, oamenii s-au strâns și au încercat s-o ridice, numai că nu puteau, era mai grea decât orice pe lume, poate voia ca tatăl ei să vină la ea să-l ierte – s-au gândit ei, dar s-au gândit degeaba, omul nu avusese îndurare și nu avea nevoie de milă, așa că sfânta a rămas în drum iar oamenii s-au apucat să-i înșire toate bisericile din împrejurimi, poate sfânta ar fi vrut acolo sau dincolo, și până la urmă, când a auzit de biserica de aici sfânta parcă a zâmbit și mai tare și s-a făcut ușoară, lăsând în urmă grelele păcate ale tatălui ei și ale lumii întregi, o lume de bărbați cu mâini de fier și capete goale, care nu știau decât

Cum îndrăzneau? cum îndrăznise fetița aia să dea unor amărâți din mâncarea tatălui ei? cum îndrăzniseră atâtea altele să facă mâncarea prea sărată, prea fierbinte, prea rece, prea crudă sau prea arsă? cum îndrăzniseră să ridice privirea? să întrebe? să ceară? să iubească? să vrea? să bea?

Ava nu trebuia să mai dea nimănui socoteală. Ghemuită în pragul ușii, cu buzele roșii de vin și un zâmbet întins pe toată fața, îndrăznea în sfârșit să doarmă.