Monique nu știa de unde îi tot vin lacrimile. De când se mutase în Leipzig din Berlin, își schimbase jobul, își schimbase psihoterapeutul, își schimbase obiceiurile culinare, își schimbase iubitul. Avea treizeci și cinci de ani și simțea că viața deja trecuse, era împăcată cu ideea că nu va avea niciodată copii. Dar lacrimile – de unde veneau lacrimile?

Nemții au o expresie, pe care o traducea cam așa în limba ei natală: a locui aproape de apă. E despre oamenii care ajung ușor până la lacrimă.

Monique venea din Estul Europei, era și asta o traumă, dar era suficient cât să plângă atât? Plângea un râu de lacrimi în fiecare lună. Sigur au japonezii un cuvânt pentru asta, dar nu-l știa. Ar trebui să ia lecții de japoneză, dar când? Zilele continuau să treacă și să nu aibă decât douăzeci și patru de ore.

Mai avea cursurile de pictură, cursurile de greacă, cursurile de yoga, cursurile de gătit, cursurile de fotografii. Mereu programul plin, ca și când ar fi fugit de cineva sau de cineva. De cine? Ai ei erau oameni normali, profesori la o școală generală din Ardeal, în țara de acolo.

Ea plecase la facultate în Germania, cu o bursă Erasmus, și până la urmă rămăsese aici, nu era nimic special în destinul ei. Și atunci de ce se simțea specială, și de ce cădeau toate lacrimile acestea? Căuta o explicație și găsea doar alte întrebări.

Monique citea multă filosofie orientală, era îndrăgostită de budism și obsedată de ideea că la mijloc e karma. Altceva ce ar putea fi? Dar cine a fost în viața anterioară? A fost o fată care a crescut fără tată, a rămas orfană la un an și și-a trecut toată viața căutând acel tată improbabil, dacă nu imposibil? De aici vin lacrimile? A fost o femeie bătută de soțul ei? A fost o bunică violată de un hoț într-un sat de la capătul lumii, în țara de acolo? A fost un călău din Myanmar? Cine a fost?

Monique pedala aproape cu furie. Era înnorat, stătea să plouă. Și pentru prima dată în viața ei a fost atacată de o familie de ciori. S-a întâmplat repede. Încercau să-și apere puiul, asta e tot ce făceau. Ce căuta ea, Monique, în preajma cuibului lor? Și ele de ce își făcuseră cuib acolo? Mai multe întrebări.

Monique a pus o frână brusc, așa că s-a răsturnat, legile fizicii funcționează încă la Leipzig. Și iată că pe trotuar o fetiță plângea, speriată, iar tatăl ei nu știa cum să o consoleze.

Cu genunchiul sângerând, Monique s-a dus către ea și i-a spus aceste două cuvinte: Nu plânge!

Apoi au mai venit și alte cuvinte: Nu plânge, încercau doar să-și apere puiul, înțelegi? Pot să te îmbrățișez?

Fetița a dat din cap că da și s-au îmbrățișat și Monique s-a gândit la oamenii care îmbracă acele costume care reprezintă personajele din universul Disney și la felul în care sunt instruiți – niciodată nu te retragi din îmbrățișarea unui copil decât atunci când îți dă el drumul!

Fetița o ținea tot mai strâns și nu mai plângea. Monique privi în sus și deodată întâlni privirea albastră a tatălui fetiței și, de nicăieri, i se întoarse o lacrimă. Unde mai văzuse ochii aceia? Cine fusese? Cine era?

Începu ea să plângă și fetița îi spuse aceste două cuvinte: Nu plânge! Apoi îi mai spuse: Nu făceau decât să-și apere puiul, înțelegi?

O lacrimă se încăpățâna să continue să cadă, dar Monique zâmbi.