De ce scriu

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Să fi avut opt ani sau poate mai puțin când capul meu se afla așezat pe pernă într-o deznădejde fără margini, o deznădejde care părea atunci să fie singurul sens al unei vieți de copil ciufulit și pistruiat. Deznădejdea mea era întărită și de senzația de nedreptate pe care credeam că mi-o face viața doar mie. Nu luam în calcul, atunci, că mai existau pe planetă cel puțin doi copii, dacă nu cumva chiar mai mulți. Deznădejdea era a mea și, ca atare, eu eram singurul suflet viu de copil de pe pământ.

Îmi plăcea să mă joc zilnic de-a școala, de una singură, eu fiind „învățătoarea”. Revista Uniunea Sovietică, care umplea standurile de reviste în comunism și pe care, de altfel, nu am citit-o niciodată, avea pagini foarte mari, groase și lucioase. Aceasta era „catalogul”, iar perna de puf de gâscă din dormitor reprezenta palmele celor care „nu învățau”.

Pe paginile revistei notam zilnic note și absențe în dreptul fiecărui pionier, care se alinia de mic în Organizația Pionierilor, cu cravata la gât și jurământul de pionier în inimă. Perna era bătută cu un băț de ulm luat de pe dealul din spatele casei, în mod repetat și ferm, că, deh, „erau mulți chiulangii și tari de cap”, care își meritau corecția.

Sunetul paginilor de catalog, fulgii mici care zburau din pernă prin toată casa și creta albă de pe degetele mele creau cadrul perfect pentru joaca perfectă, unde eu eram singurul personaj care aș fi putut fi vreodată: învățătorul. Eu nu eram niciodată elevul, nu treceam la tablă să dau socoteală de ceea ce știu, nu luam „la palmă”, „la pernă”, nu luam note mici și nu luam nici note mari.

Doar în jocul acela ieșeam puțin din granița deznădejdii. Eram îndreptățită să gust bucuria în mod intermitent. Deznădejdea apărea dimineață de dimineață, devreme, căci, în loc să dorm, mergeam la școală, unde eram, tragic, catastrofal, elevul.

Prima oară când am văzut un om mort aveam cam aceeași vârstă. Mai bine zis, prima oară când am fost „la mort”. Era un vecin bătrâior de peste drum. Îl știam pe om dinainte: mergea normal, gesticula când vorbea și îi flencăneau puțin dinții când spunea ceva. Odată, i s-a prelins salivă din gură când vorbea nervos cu soția în stradă, sub ochii tuturor. Dar era foarte viu. Eu îl privisem cum era el viu, iar el mă privea pe mine cum eu eram vie și îl priveam pe el. Eram doi oameni vii.

Și când am mers „la mort”, același om era întins într-o cutie de lemn. Nu știam de ce avea niște vată băgată în nări și pe piept ținea niște lumânări aprinse și flori ofilite. Mama nu mi-a spus, dar cumva am înțeles de una singură, în legea mea de copil tont, că el nu va mai fi niciodată viu, că nu-i va mai curge scuipat din gură când va vorbi, că va dispărea odată pentru totdeauna. Odată cu acea epifanie a venit și disperarea mea: la fel voi păți și eu!

Iar gândul morții, deși ar fi trebuit să mă sperie și poate chiar m-a speriat, nu era cel care mă traversa în clipa aceea atât de apăsător, cât acela al nedreptății: de ce trebuie să mai merg la școală dacă oricum voi sfârși așa, ca vecinul meu, dacă voi muri și nimeni nu mă va mai vedea niciodată?

Apoi, de ce eram obligată să îngurgitez zi de zi atâtea cunoștințe, calcule nesuferite, dacă toate aveau să dispară pentru totdeauna odată cu mine? Mi se părea o întreprindere falimentară, aceea în care eu, copil fiind, trebuia să prestez învățătura pe bandă rulantă, să mă zbat, să mă manifest, să mă conformez, să fiu pioniera-model, pentru ca apoi totul să fie șters, la fel cum ștergeam tabla pe care scriam cu cretă.

Asta mi se părea că va fi imaginea dezolantă a vieții mele. Dar viața nu părea să fie mai vie și mai reală decât părea să fie moartea. Viața nu mi-o puteam reprezenta cu acuratețe. Moartea însă o văzusem, peste drum. Ea era o certitudine, iar eu eram prinsă, fără voia mea, în ceea ce urma să mă conducă acolo, mai aproape cu fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare secundă. Nici nu mă născusem bine și începusem să mor.

Rudele veneau în vizită și, după ce ne lăudau că suntem toți „copii foarte frumoși”, ne mai luau și la întrebări. Puneau ochii pe mine și îmi ziceau: „Îți place școala? Știi să spui o poezie? Cât face șase ori nouă?” Nu apucam să răspund la primele două întrebări, mai ales să spun poezia, pe care, de altfel, aș fi spus-o cu plăcere, căci adoram poeziile ca și cum ele nu ar fi avut nicio legătură cu întreprinderea numită școală, fiindcă firul meu se întrerupea când auzeam de tabla înmulțirii.

Nu știu de ce credeam că, la șase ori nouă, orice răspuns aș fi dat ar fi fost greșit. Așa că alegeam să las capul în jos și să nu spun nimic. Mama, care era mereu de partea mea și mă adora la fel cum o adoram și eu, mă salva de fiecare dată: „Ea este rușinoasă. Dar are note bune. Este printre copiii buni din clasă.”

Ce erau aceia „copiii buni”? Mă simțeam vinovată când mama zicea asta, pentru că, deseori, timpul alocat învățăturii pentru școală era de doar zece minute, înainte de a veni profesorul la clasă. Dar vinovăția mea se disipa repede, pentru că simțeam că, trișând astfel, mă revanșez în fața nedreptății pe care o simțeam atunci când trebuia să fiu la școală zi de zi.

Anii au trecut: pe la optsprezece ani, odată cu încheierea liceului și a șederii conștiincioase în bancă, deși participasem în liceu la marea mișcare cultural-artistică a vremii, „Cântarea României”, și devenisem o mică vedetă în urbea mea, reușisem totuși să transmit și eu un mesaj: că nu eram chiar lipsită de talent și că învățătura, fie ea de orice fel, nu-mi era cu totul indiferentă.

Odată cu terminarea liceului, spuneam, am simțit că m-am născut oarecum din nou. Libertatea pe care, în sfârșit, o vedeam cu ochii mei mă plesnea peste față ostentativ, iar eu, bucuroasa, întorceam obraz după obraz. Deși, tehnic vorbind, eram mai aproape de moarte decât la opt ani, începusem cumva, tainic, să prind din zbor frânturi de sens, care îmi aduceau un atom de speranță: că totuși nu se va sfârși totul atât de lamentabil și nedrept, că lecția de la geometrie, deși neplăcută, avusese și ea un mic rol, fie și numai acela că eram atât de extaziată, prin comparație, de poeziile lui Labiș.

Mă țineam după mama cu cartea lui de poezii și îi ziceam: „Mică, trebuie să o auzi pe asta.” Mama, ocupată și, deși destul de inteligentă și genială în meseria ei de mamă, probabil că nu simțea aceeași înflăcărare pe care o simțeam eu pentru poezie, dar zicea de fiecare dată: „Așa e, Mică, e chiar o poezie frumoasă.”

Aveam optsprezece ani, iar libertatea de a nu mai merge la școală, înlănțuită cu sentimentul că tot ce învățasem până atunci s-ar fi putut să fie mai mult decât aici și acum, iar eu însămi eram poate mai mult decât aici și acum, îmi înfipsese niște tuleie mici de aripi în umerii mei tineri și rotunzi.

De atunci am început să prind din zbor, la miez de noapte, slove care alergau libere pe lângă capul meu, pe lângă patul meu, pe lângă fereastra mea și, uneori, chiar pe lângă cearceaful scrobit de mama, din care săream să trag câte o mâzgălitură, ca apoi să mă pun din nou pe dormit.

M-am îndrăgostit iremediabil de nopțile albe, de cuvinte înșirate prin caiet, aiurea sau neaiurea, de liniștea nopții care, în parșivitatea ei, era orice, numai liniște nu.

Deși uneori am eșuat, nefiind „de strajă”, mă delectam prinzând de peste zi ceea ce poate nimeni nu observa. O călătorie cu trenul, într-un compartiment cu mai mulți oameni, îmi aducea o delectare sublimă: scriam dialogurile purtate acolo, poveștile de viață, dramele, de cele mai multe ori, ale celor care mergeau din punctul A în punctul B, hotărâți să-și rezolve câte o pricină: de sănătate, juridică ori socială.

Oamenii au început să mă fascineze în mod teribil și, cu cât erau mai necunoscuți, cu atât îmi erau mai hipnotizanți. Adoram să-i privesc, să-i ascult, să văd ce nu spuneau, să le citesc povestea doar privindu-le îmbrăcămintea, felul în care stăteau pe scaun, comisurile gurii, șapca, unghiile, pantofii și modul în care respirau sau tușeau.

Fascinația aceasta pentru tot ce era viu și biped mi-a adus, încet-încet, bucuria și recunoștința pentru faptul că eu însămi eram vie. Vivacitatea umană mă tulbura. Felul desăvârșit în care, sub ochii mei, se manifesta fiecare parte a corpului uman, de la firul de păr până la anatomia inimii, mă vrăjea.

Apoi a apărut „La început a fost Cuvântul”, iar cele câteva piese de puzzle răzlețe de pe masă s-au așezat cuminți la locul lor.

Nu a fost niciodată o nedreptate. Fusesem pusă în familia mea, în satul meu, în epoca mea, în școala mea, cu o intenție precisă și clară: aceea de a trăi și nicidecum de a muri vreodată.

M-am oprit puțin în loc, am luat un stilou și am scris apăsat:

„Șase înmulțit cu nouă egal cincizeci și patru.”

Eram vie. Iar pentru mine, a scrie înseamnă a fi viu.

Camelia Cismaru
Camelia Cismaru, născută la 8 septembrie 1967, în Voineasa, județul Olt, este absolventă a Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. Parcursul său
profesional a început în învățământ, continuând apoi ca traducător de limba engleză, experiențe care i-au consolidat interesul pentru educație, comunicare și relația autentică dintre
oameni. Din anul 1999 conduce o organizație non-guvernamentală dedicată copiilor, coordonând programe sociale și educaționale menite să le sprijine dezvoltarea și să contribuie la protejarea
lor. De-a lungul anilor, și-a îmbogățit experiența profesională și umană prin participarea la numeroase programe de formare, conferințe și proiecte de voluntariat desfășurate în Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, precum și în țări din Africa și Asia. Aceste experiențe, alături de pasiunea pentru călătorii și de întâlnirile cu oameni și culturi diverse, i-au modelat o
perspectivă deschisă asupra lumii și o înțelegere a valorilor care apropie oamenii.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: