Era o adunare ca multe altele în apartamentul vecinilor de la etajul 1, în vremuri fără ceas.
Deși nu exista ceas, eu și cu prietena mea știam când era târziu, căci adulții erau mai gălăgioși, muzica era mai tare și ei erau strânși ciorchine la țigară pe balconul minuscul. Aveam dorința naivă de a fi adulți și în serile mai norocoase primeam câte un păhărel de bere pe care să îl împărțim amândoi.
Până să fie târziu, jucam, fără să ne dăm seama că de fapt așteptam, jocuri inocente, de ochii adulților. Ne făceam mingi din foarte multe șosete cu care ne luptam în lovituri de pedeapsă ca la handbal, șutate din șezut, ca să nu trișăm luându-ne avânt în sufrageria de patru metri lungime.
Nu știam să numărăm decât până la zece, așa că, lovind pe rând, cel ce ajungea primul la zece câștiga un joc. Nu mai țin minte ce se întâmpla când cineva câștiga zece jocuri, deși sunt sigur că s-a întâmplat. Poate reîncepeam de la 0-0, dar nu conta, căci deși așteptam prea răbdători pentru niște copii, ne distram.
Nu știu dacă așteptam la fel, nu știu dacă doar eu așteptam dispariția adulților. M-am simțit mereu stânjenit de adulți, își doresc să afle prea multe și nu înțeleg nimic din ce află. Am ales tăcerea, poate presimțind pericolul. Ea era prea vorbăreață cu ei când veneau și mă enerva că ajungeam și eu prins în conversațiile cu ei, dar nu i-am spus niciodată, căci nu știam ce.
În sfârșit, când jocului nu-i mai știam scorul și adulții picurau cu o cadență rară în lumea noastră, apărea soarele. Ne găseam un pretext să mergem în dormitorul umplut de un pat de colțul căruia abia se deschidea ușa. O ușă alb-gălbuie cu picături de vopsea uscate într-o scurgere veșnică, deschisă de o clanță din metal rece.
După ce intram în cameră, prima oară ne ocupam superficial de pretextul pentru care eram acolo. Apoi, în camera nesfârșită în care adulții aveau loc să se miște doar pe lângă marginile patului, pe care îl strigau ciudat „recamier”, începeam să ne jucăm de-a prinselea. La un moment dat, cădeam amândoi pe latura dintre pat și fereastră, opusă ușii. Eram într-un spațiu lat cât noi, iar ca să îl facem înalt cât noi, trăgeam cearșaful transparent și înflorat de diverse culori de pe pat și îl agățam de calorifer.
În acea lume mică, de culoarea cearșafului, în care cerul era un vitraliu de crini, sudul – eu, vestul – elemenții unui calorifer vopsit la fel ca ușa camerei, estul – patul în nuanțe de maro ce imitau lemnul și nordul – ea, acolo puteam fi noi. Am vorbit acolo despre aspecte importante ale vieții: ne-am gustat mucii departe de privirile dezaprobatoare ale adulților și nu le-am înțeles, ne-am pupat pe gura „ca în <<Titanic>>”, ne-am dezbrăcat și ne-am lămurit și apoi ne-am „pupat la puță”. Am flecărit și lucruri curioase dar irelevante despre viețile noastre: am aflat că amândurora ne spun adulții să nu discutăm anumite subiecte cu celălalt, așa că le-am discutat: am aflat că tatăl ei crede că tata o iubește pe mama ei, a aflat că tata o mai bate pe mama, am aflat că eu mai iau bătaie și ea nu, în general am aflat amândoi că reversul se întâmplă în ambele familii în aproape orice aspect și nu am înțeles de ce sunt prieteni. Nu am înțeles nici de ce fumează, de ce le place cafeaua, de ce le place berea atât de mult, de ce niciunii nu își suportă rudele, de ce și unii și alții își petrec câte o bere după ce ne despărțim ca să discute ce i-a deranjat la ceilalți. În fine, din curiozitățile despre adulți nu am înțeles decât că nu se comportă niciodată rațional și nu are sens să ne mai punem întrebări despre ei.
Un conflict familial care nu avea sens nici atunci și nici acum ne-a smuls pe mine și părinții mei de la etajul 4 al unui bloc din cartierul micro 94 al orașului 341 și ne-a trântit la etajul 3 al unui bloc din cartierul micro 93 al orașului 341. Aceste diferențe infinitezimale au fost, pentru mine, infinite. Mi-am pierdut jumătate de familie în ceartă, față de cealaltă jumătate s-a dublat distanța fizică, iar vitraliul de crini de pe cer s-a spart.
Înainte, se spărgea în fiecare seară aproape, dar acum se mai spărgea doar o dată cam la trei seri. Într-o vreme fără ceas și în care poți număra doar până la zece, șaptezeci și două de ceasuri e mult. În plus, prietena mea neștiitoare cred că le-a povestit părinților despre lumea cu cer de crini, sper că apăsată de dorul creat de una din seriile interminabile de șapte a câte zece ceasuri. Într-una din întâlnirile mult așteptate, când i-am propus să ne mai dezbrăcăm încă o dată în biserica crinilor, mi-a răspuns, cu vocea unui adult, în locul celei obișnuite, un pic afectată de polipi, că „suntem copii mari și nu e frumos”.
Au trecut câțiva ani în care am mai reîncercat să construiesc biserica de crini, dar o voce preînregistrată de adult din ea și, mai apoi, din mine m-a oprit iremediabil.
Și de aia scriu. Port cu mine dorul libertății de a mă ascunde între un pat înflorat și un perete palid unde nimic nu contează, doar ceea ce vor copiii și, când scriu, simt că îmi primesc înapoi crinii. Tot de aia beau și bere din pahar, ca să fiu adult, și caut suflete cu care să împart paharul sub un cer acoperit de crini, iar dacă sufletele sunt departe, paharul e mai mare.