Mi-ai zis să ies afară, să plec și să nu mă mai întorc vreodată, mi-ai spus că nimeni nu ți-a făcut vreodată atât de mult rău, că n-am suflet și că am distrus tot ce odată fusese frumos, nenorocitule, ai țipat spre mine, te urăsc, te urăsc cum nu te-am iubit vreodată, te urăsc și-ți doresc moartea, mi-ai strigat. Apoi, mi te-ai prăbușit la picioare și mi-ai prins gleznele într-un lanț al deznădejdii, eram încă în șosete, iar șosetele mele fuseseră albe, acum aveau tălpile negre și alunecau pe gresia murdară cu tine agățată de ele cu forța cu care sinucigașul încearcă să se prindă de cele mai subțiri crengi în căderea lui amarnică, eu continuam să glisez către ieșire, ștergând în urma mea toată mizeria cu laba piciorului, pluteam grațios ca un patinator cu o ghiulea prinsă de picior în acea Siberie a noastră în care nu ne mai putea găsi nimeni și nici noi nu ne mai puteam găsi deloc.
M-ai implorat să rămân și mi-ai spus să mă gândesc la copil, la noi și te-am privit așa cum stăteai, în genunchi, cu mâinile acum strângându-mi coapsele, o fecioară căzută în infern, cu fața schimonosită, rimelul scurgându-ți-se pe obrajii pistruiați, constelație de planete, unele stinse, altele în flăcări, buzele bușindu-ți a salivă și lacrimi, nasul plin de muci, te scufundai în propriu-ți lichid și mi s-a făcut scârbă, mi-a venit să vomit, n-am mai putut iubi nimic din ce vedeam, genunchii îți erau roșii și roși, gambele păreau prea late, vedeam pe ele punctele din care urmau să se ivească iar și iar fire de păr pe care trebuia să le smulgi ca pe niște buruieni ofilite, sânii stăteau și ei aplecați peste pântecul de mamă, iar pe gât ți-am observat potecile subțiri care doar ce porniseră către niciunde, te-am văzut bătrână și m-am întrebat dacă noi am fost vreodată tineri, iar dacă am fost, aș fi vrut să-mi spui în ce ocean ne-ai înecat speranțele și vlaga.
Am încercat să înaintez cu brutalitate spre ghete, să mă smucesc și să-ți slăbesc prinsoarea așa cum câinii se smulg din lanțurile hingherilor, dar tu aduseseși deja prin incantații mii de umbre ale trecutului care îți dădeau puteri supraomenești și încercau să mă amețească în dansul lor, același mereu, un pas înainte, doi înapoi, o ruletă care nu se oprește niciodată, nu învinge nimeni, se rotește, se rotește, se rotește la infinit, niciun număr nu e câștigător, orice pariu e de la bun început pierdut, ruleta amintirilor noastre se pusese în mișcare și n-avea de gând să se sfârșească vreodată, așa că am rupt-o. M-am smuls din îmbrățișarea ta dezolată, degetele ți s-au îndoit nefiresc, ai urlat din nou, iar în vocea ta se amestecau acum toate durerile lumii, de parcă totul în tine s-ar fi fracturat, de parcă ai fi născut din nou, de parcă te-ai fi dezvirginat iar, de parcă m-ai fi ucis, de parcă ai fi murit tu însăți lent. Mi-am tras ghetele în picioare, am tras paltonul din cuier, iar cordonul de la el ți-a căzut direct în mâini, ai încercat să-l prinzi, degetele contuzionate te-au trădat, însă ochii tăi înroșiți și obosiți mi-au sădit în suflet o spaimă de neînțeles, ca și cum totul se întâmplase deja, cordonul nu putea avea decât un scop pentru tine, așa că l-am apucat și pe el, am șters rapid lacrimile tale de pe șireturile ghetelor mele pline de noroi și, când să plec, din prag l-am zărit pe copil, stătea în fund și plângea cu sughițuri, un plâns de neconsolat, un plâns pe care doar ființele care nu înțeleg ce li se întâmplă îl pot avea, aș fi vrut să am inima zdrobită atunci, să fac bulgări din ninsoarea sângelui meu și să arunc cu ei în tine și în el, să vă las o parte din mine, dar n-am simțit decât silă, silă de mine, de noi care am aruncat un biet suflet în lumea asta, o ființă de care nu mă lega nimic, care nu îmi aparținea, nu îți aparținea nici ție și, la cei doi ani ai săi, nici măcar sieși, un străin cu același sânge ca mine, ca tine, o ancoră a disperării care trebuia să ne țină locului, să nu ne lase să ne rătăcim, numai că noi eram pierduți de mult, acum venea refluxul și cu el aveam să dispar și eu.
Am zbughit-o pe scări, lăsând deschisă ușa în urma mea, n-am vrut să fiu eu cel care aruncă prima mână de pământ în groapa noastră, și am ieșit ca un apucat afară, unde m-a izbit un soare necruțător la care nu mă așteptam, în garsoniera noastră simțeam aievea ploaia, tunetele, fulgerele, grindina, aș fi putut jura că dincolo de balconul nostru mic cerul se întunecase, iar noaptea urma să se lase și totuși afară încă era iulie, era prânzul, iar telefonul încă îmi vibra în buzunar, pe ecran scria tot Nina, iar eu nici acum nu voiam s-o mai aud, cum n-aș fi vrut nici sus, la noi în casă, cum n-aș mai fi vrut vreodată după acea noapte în care…
Da, e drept, te-am înșelat. Nu, Nina nu e frumoasă, Nina e pitică, n-are sâni, are o tunsoare băiețească, poartă blugi largi ca să-i ascundă curul mare, dar Nina se fute în draci, iubito, Nina se fute în draci! Pe Nina n-a durut-o capul, n-a fost obosită, nu i-a venit nici ciclul în acea noapte, în trenul care ne ducea pe amândoi la Budapesta, pe fiecare din motive diferite. Acum, pitit sub castanul ăsta prăpădit, parcă încep să-mi recapăt limpezimea gândurilor și aproape că-mi vine să râd. Adevărul e că puteam găsi o minciună mai bună atunci când mi-a sunat telefonul pe noptieră și m-ai întrebat cine e Nina, dar vezi tu, teroarea asta în care am trăit până acum m-a paralizat, d-aia ți-am zis că nu știu cine e, d-aia când m-ai pus să o sun am țipat la ea și am interogat-o ca pe un criminal, întrebând-o de unde mă cunoștea, de ce voia să ne facă rău, cine o pusese să intervină între noi, cine ne voia despărțiți, nu știu dacă te-a convins vreo secundă spectacolul pe care l-am pus în scenă, oricât mi-am smuls părul din cap, oricât am dat cu pumnii în pereți, însă, în disperarea mea, e tot ce am reușit să fac. Poate dacă m-ai fi lăsat să dau la Teatru și n-ai fi devenit geloasă pe închipuiri, aș fi jucat un rol mai bun în fața ta, așa, a trebuit să te mulțumești cu mascarada aia ieftină. Păcat.
Vrei să știi totul acum? Povestea e tare simplă, mă tem. Știi că redacția îmi plătise o cușetă întreagă, patru paturi numai pentru mine în deplasarea aia spre Ungaria. Ții minte de ce? A trebuit să-i mint, să le explic cum nu puteam dormi în aceeași încăpere cu altcineva, că era o ciudățenie de-ale mele, când, de fapt, tu m-ai obligat să le cer asta șefilor ca nu cumva să întâlnesc vreo tipă de care să mă îndrăgostesc în tren. Doamne! Ori e de la răcoarea castanului ăstuia, ori îmi vine în sfârșit mintea la cap. E numai vina ta dacă stau bine să mă gândesc. E vina ta, iubito! Ce om normal poate trăi cu privirea numai în pământ? mai știi? m-ai pus de la bun început să plec ochii când trecea pe stradă pe lângă noi vreo fată, am învățat bordurile și pietricelele șoselelor, am reținut drumurile după tipurile de flori și de copaci plantați de-a lungul trotuarelor, m-am comportat ca un sălbatic cu toate colegele mele, m-ai domesticit ca pe un hamster, mulțumit să alerge în gol, le salutam admirând pereții și n-am mai sărutat nici măcar un obraz de femeie de când te-am cunoscut pe tine, nici pe-al mamei, iubito, nici pe al surorii mele. Până la Nina. Cum spuneam, eram în cușeta mea cu trei paturi goale când m-a trăsnit ideea: ce-ar fi să fumez o țigară? În definitiv, n-aveai cum să mă vezi că fumam. N-aveai cum să îmi mai numeri țigările, așa cum făceai de fiecare dată când eram împreună, nu puteai să-mi scotocești în pachet să vezi dacă ți-am ieșit din cuvânt, eram liber, eram liber să le înlănțui ca un șemineu dacă voiam, apropo, mi-am luat și două baxuri de bere cu mine, că doar n-aveai cum să mă miroși când ajungeam la Budapesta, să fi văzut dacă băusem sau nu, să-mi fi numărat dozele goale din coșul de gunoi, eram liber să beau și să fumez o noapte întreagă, liber! Of, ce bine suna. Așa că asta am făcut, am băut și am fumat, am fumat și am băut, iar când n-am mai suportat nici eu ceața și mirosul din compartimentul meu, am ieșit pe culoar, ca să beau și să fumez și acolo. Afară se întunecase deja și ploua mocănește, cu picături mici, iar în viteza trenului, cu geamul deschis, ele deveneau tăioase ca lama, așa că le-am lăsat să mă cresteze pe față, să-mi biciuiască obrajii înfierbântați de la alcool, scuipându-le fumul înapoi, un război inegal din care n-aveam cum să ies câștigător – războiul meu preferat. Cred că mă amețisem bine, căci mi-aduc aminte că bombăneam, certându-mă cu ploaia, trenul, tutunul, berea și viața mea toată. Atunci am auzit-o râzând din capătul celălalt al culoarului și aș minți să spun că avea ceva atrăgător în râs. A râs și atât, un râs normal, plictisitor, de femeie ștearsă ca întreaga-i existență de corporatistă. Fuma și ea și, când și-a aruncat mucul nestins pe fereastră, a lansat în dreptul geamului meu un adevărat foc de artificii, scântei au pătruns în interior și mi-au ars sprâncenele și buzele. Am țipat și am început să râd și eu. A venit să se scuze, toată un zâmbet, și mi-a cerut încă o țigară, ea rămăsese fără. I-am oferit pachetul și i-am aprins-o. Am fumat o bucată de vreme în liniște, amândoi cu coatele atârnate peste același geam mic, suflându-ne fumul în ochi, arzându-ne fețele cu scrum.
– Nina, s-a prezentat apoi.
– Gabi, am urmat la rându-mi.
– Îmi pare bine, Gabi.
Mi-am amintit de tine și am tăcut, știam că n-aveam dreptul să fiu încântat de cunoștința ei. Am intrat fără să spun nimic în cușeta mea, pedepsindu-mă în gând pentru pornirea mea necurată. După, m-am scuturat de aceste idei și am ieșit cu două doze de bere în mână. Dacă avea să mai fie acolo, urma să-i mai vorbesc, încălcând una din cele zece porunci ale tale. Dacă nu, nu. Mă aștepta.
– M-ai lăsat fără țigări, mi-a zis.
– Vrei o bere? i-am răspuns și i-am oferit din nou pachetul. Le-a acceptat bucuroasă pe ambele.
– Ești singur? m-a întrebat.
– Nu, nu, deloc, am o iubită, avem și un copil, îl cheamă Adi și are doi ani, m-am repliat speriat. A râs din nou și abia atunci i-am ghicit o răgușeală în voce. Trebuie să fi fost și ea o fumătoare înrăită, deși nu-mi puteam explica cum poți rămâne fără țigări ca fumător. Mie nu mi se-ntâmplase niciodată.
– Mă refeream în cușetă, Gabi, dacă ești singur în cușetă…
– Ah, acolo, sigur, da, am îngâimat. Tu?
– Sunt cu un cuplu de boșorogi care sforăie la unison și cu o puștoaică ce se ceartă la telefon cu prietenul de când s-a suit în tren. D-aia am ieșit pe culoar.
Și atunci am greșit. De ce să fiu ipocrit, am știut de când i-am propus ce urma să se întâmple și, totuși, am făcut-o:
– Vrei să stai la mine?
Te scutesc de restul detaliilor, bănuiesc că nu te ajută la nimic să le știi, dar îți spun atât: n-a fost nimic memorabil, nimic pasional, ci mai degrabă două trupuri ce-și plesnesc transpirate plictiseala și ura față de sine, într-un gest la fel de banal ca pișatul după șase litri de bere, adică des și rapid. La asta mă refeream când am zis că Nina se futea în draci. Când am ajuns în gara Keleti, din Budapesta, am schimbat numerele de telefon, în cazul în care am fi avut timp să ne mai vedem cât timp eram în Ungaria, dar știam amândoi că asta n-avea să se întâmple.
Nu știu de ce m-a sunat adineaori și cred că nici n-o să mai aflu vreodată. După ce m-a apelat ultima oară, i-am șters numărul din agendă și de-atunci telefonul nu mi-a mai vibrat.
Mă gândesc să plec de-aici, soarele s-a mai domolit, e aproape respirabil, o s-o iau pe jos către… Nu știu unde o să mă duc, chiar nu știu. Am mai plecat furios de-acasă de-atâtea ori, doar știi, numai că nici n-apucam să dau colțul blocului că te sunam până mi se termina bateria sau până îmi răspundeai, rugându-te să mă ierți, să mă primești înapoi, să o luăm de la capăt, mereu de la capăt, deși, ca să fim corecți, n-am pornit-o niciodată de la zero, mereu m-am suit din mers în caruselul tău și m-am lăsat purtat așa, la viteza ta, cu regulile tale, ți le-am acceptat pe toate cu resemnarea omului căruia îi e frică să sară din mers, am preferat să mă-nvârt în același decor, zi și noapte, fără oprire, pentru că asta a fost singura stabilitate pe care am cunoscut-o în viața mea. De parcă aș fi putut să-mi dau seama că am căzut în infern după ce am trăit o viață în buza lui, în purgatoriu, fără să aflu vreodată paradisul. Pentru asta nu te consider pe tine responsabilă, știu că nici viața ta n-a semănat vreodată a Rai, că n-ai avut copilărie, că maică-ta a murit la nașterea ta și că taică-tu a plecat imediat după, că n-ai mai auzit de el decât de două ori de atunci, prima oară, acum câțiva ani, când te-a contactat să-ți ceară niște bani cu împrumut, a doua oară când a murit de ciroză, singur și beat, suferind ca un animal și el, știu că ai pierdut tot, tot ce se putea, că ți-a murit anul ăsta și bunica, singura rudă pe care ai cunoscut-o, iar acum mă pierzi și pe mine, la fel cum o să pierzi și blestematul ăla de copil, căci se vede cu ochiul liber, iubito, se vede clar că nici tu nu-l vrei, că habar n-ai ce să faci cu el și ce caută el în viața ta, în viața noastră sau ce-a mai rămas din ea, nu l-am planificat niciunul, a fost doar alarma hormonilor tăi care a sunat la un moment dat și te-ai decis să nu mai iei anticoncepționale, te așteptai să mă bucur când mi-ai spus că ești însărcinată, dar eu am simțit doar sentința, condamnare la moarte scria pe burta ta care creștea, cât era încă mică, micuță, cât un pepene galben, ți-am spus să-l arunci, să faci avort, că nu suntem noi pregătiți să creștem un copil, dar tu mi-ai zis că dacă eu nu sunt în stare, o să ai grijă singură de el, că nu ceri nimic de la mine, minciuni, iubito, minciuni, căci n-ai vrut să renunți nici la el, nici nu m-ai lăsat pe mine să renunț la tine, acum ne abandonăm unii pe alții și tu n-ai bunici căruia să-l lași, dar probabil o să i-l pui în brațe lui maică-mea, iar ea o să mă sune și eu o să-i ignor apelurile așa cum i le-am ignorat și pe ale Ninei, îi voi șterge și numărul ei din memoria telefonului, dacă aș putea, m-aș șterge și pe mine de pe fața pământului, dar nu într-un act sinucigaș, pentru că așa tot ar mai fi oameni care să-și amintească de existența mea, nu, aș vrea să mă șterg cu totul din istoria pământului ăstuia de căcat, să nu fi trăit vreodată, să nu fi murit, să nu fi suferit, așa cum sufăr acum, merg din ce în ce mai greu, credeam că se lasă seara, dar, de fapt, fuseseră doar o mână de nori care pitiseră soarele și acum el a ieșit, împrospătat ca după un somn bun, cu forțe noi, mă arde și-mi mănâncă pielea, razele lui nu vor să mă înghită, ci doar să mă înghiontească, mă plimb deșirat ca un nebun, desenând zig-zag-uri cu umbra pe asfalt, căldura asta îmi ia tot aerul și mă sufoc, lumina și-a încolăcit tentaculele în jurul gâtului meu așa cum te prinseseși tu de gleznele mele, mă înconjoară și mă înfășoară ca pe o mumie, totuși încerc să înaintez chiar și așa, sunt asfixiat ca un astmatic fără spray, am gura uscată și gâfâi, țin minte că la fel mă simțeam și după ce am alergat de la terenul de fotbal de la Șincai până la garsoniera noastră de la Timpuri Noi când am văzut apelurile de la tine, mai știi? erai plecată în vizită la ai tăi, tu credeai că sunt acasă, dar nu răspunsesem pe fix, pe-atunci încă se vorbea pe fix, plecasem la fotbal, numai că nici fotbal nu aveam voie să joc, puteau fi tipe tinere în tribună care să se îndrăgostească de picioarele mele păroase și transpirate care loveau o minge de piele pe un teren cu iarbă de plastic în lumina oarbă a unei nocturne nesigure, țineam telefonul în ghiozdan și mă uitam la el în pauza dintre meciuri, când l-am scos din buzunarul din față și am văzut cele douăsprezece apeluri, am fugit disperat, am lăsat echipa și prietenii, scorul și meciul și berea de după, victoria, înfrângerea, fetele din tribună, urletele, înjurăturile, strigătele de bucurie, plasa care se scutura, bara care tremura, am lăsat tot și am alergat până acasă, am urcat câte trei scări deodată până la etajul doi, am deschis ușa, am băut un pahar cu apă de la chiuvetă și un minut am stat nemișcat, cât să-mi recapăt suflul, te-am sunat înapoi de pe fix și ți-am spus că eram în duș, d-aia nu auzisem telefonul, iar tu ai zis cu o jumătate de gură bine, ți-am zis că sunt obosit și că o să mă culc, tu ai spus din nou bine, am închis și am vrut să plec în sprint înapoi la teren, însă n-am făcut-o, am rămas acolo în picioare lângă telefon și am plâns, am plâns până nu am mai putut să respir, sufocându-mă și înecându-mă cu propriile lacrimi, aș fi vrut să mor acolo pe loc, dar am continuat să trăiesc alți ani la fel de mizerabili ca cei de dinainte, acum îmi trebuie toată forța numai să-mi fac trupul să se deplaseze mai departe, în soarele ăsta de căcat care mă pocnește în cap și-mi ia toată simțirea și îmi vine iar să plâng, numai că sunt secat pe dinăuntru, m-am uscat tot, ca o buruiană, ca firele tale de păr de pe picioare, care dau să crească și le smulgi cu nesaț, așa cum smulgi viața din tot ce atingi și lași în urma ta, flori ofilite, drumuri crăpate, alimente mucegăite și cadavre.
Ești toxică, iubito! Ești toxică, iar eu ar trebui să mă internez căci nu pot trăi fără tine. Iartă-mă, te iubesc din tot sufletul meu și te urăsc cu toate cioburile de rațiune înșirate prin capul ăsta zguduit de căldură și soare, futu-ți morții mă-tii, că mi-ai distrus toată tinerețea, iar viață după tinerețe nu mai există, e doar o târâială nenorocită către moarte, n-o să mă lași nici să mor, așa-i? nu mă lași nici să-mi aleg sfârșitul, îmi vei întinde iar mâna și eu o voi apuca bucuros, mă voi sui din nou în caruselul ăsta sinistru, cu scheleți de ponei și calești cu lemnul pocnit și bare ruginite, tot ce rămâne după tine e descompunere, eu ador această descompunere și îți voi fi din nou alături, vom domni împreună peste un regat de oase și putregai, dinții ni se vor îngălbeni, apoi înnegri și vor cădea, fețele ni se vor suge, pistruii tăi vor deveni doar pete maronii, părul meu va pica în buchete de sârme albe, iar al tău se va scula în vârful capului, ochii ni se vor afunda în orbite până când își vor pierde orice culoare și vom vedea lumea cenușie, așa cum e ea cu adevărat, dar ne vom ține mână de mână până când oasele ni se vor cangrena și se vor sfărâma de podea, din noi va rămâne numai praf și în praf ne vom sfârși eternitatea.
Ești toxică, iubito, eu aș vrea să mă vindec, însă mă tem că-i prea târziu, organele mele sunt compromise, sufletul e în metastază, ar trebui să mă internez, chiar ar trebui să mă internez, să-ncerc să repar ce mai poate fi reparat, dar n-o s-o fac, uite, o să intru în barul ăsta întunecat, o să mă ascund de soarele ăsta crud în cârciuma asta în care pare să plouă cu tunete, fulgere și grindină, unde pare că s-a înserat deja și că e toamnă, mă voi așeza pe taburetele ăsta de la tejghea și voi bea pahar după pahar, pahar după pahar, pahar după pahar, până când barul va deveni și el un carusel, mă voi lăsa amețit de el cu capul dat pe spate și privirea în tavan, din el voi sorbi toată cenușa și apoi te voi suna, implorându-te să mă primești înapoi.
Sper să nu răspunzi.
