Se-ntâmplă uneori ca oamenii să orbească brusc, iar atunci întreaga lume închide ochii și tace, sângele se scurge pe asfaltul ud, dându-i în întuneric doar o nuanță mai închisă de negru, mortul moare, criminalul parcă zboară prin bălți, vântul se oprește, ploaia stă, în jur e numai liniște, iar în liniște aș fi rămas și eu dacă n-aș fi citit întâmplător un text.
Se-ntâmplă uneori ca unele texte să răscolească în tine întâmplări pe care le-ai trăit fără să participi la ele, să te transporte în timp, să te așeze într-un moment ca o buclă din care nu mai poți ieși, lăsându-te suspendat într-un iad unde poți doar să te-nvârți în jurul unui colosseum de-o clipă, în care toată lumea participă la o crimă, închide ochii și tace.
Se-ntâmplă uneori ca atunci când oamenii nu văd să privească în locul ochilor lor ecranele telefoanelor mobile, iar ele să înregistreze totul, ca să le redea la infinit, cu sunet sau în tăcere deplină. M-am uitat de zeci de ori la ambele variante. M-am uitat la filmul mut și am urlat de durere, m-am uitat la filmul cu sunet și am închis ochii când lama cuțitului i-a străpuns prima oară spațiul dintre coaste, am tăcut când i-a intrat în abdomen, m-am uitat și am derulat înapoi și înainte, m-am uitat o toamnă, o primăvară, o vară și o iarnă, iar pe ecran ploua etern și oricâte anotimpuri s-ar fi schimbat, doar acolo, printre pixeli, el a fost ultima oară viu.
Fata care a filmat totul din umbra scării B a blocului lor se numește Sabina, era de-a locului, și nici până acum nu știu ce mai căuta în seara aia și pe vremea aia acolo. Ce vă pot spune e că pe ecranul acela mic totul se vedea mai clar decât pe proiectorul poliției, acolo unde am revăzut întreaga scenă alături de agenți. Iar ceea ce am putut observa e că în bezna și-n ploaia acelui nenorocit de octombrie, nu se distingeau un țigan și un tânăr depravat, ci doar doi adolescenți îmbrâncindu-se, nu se vedeau ochi roșii, buze vineții, dinți cojiți, nu se auzeau înjurături, nu se zăreau droguri, nici vene sparte, ci doar o harță între puștani, în timpul căreia unul a lovit cu pumnul, iar altul a împlântat cuțitul, unul s-a prăbușit într-o baltă de sânge și unul a alergat prin bălțile ploii o noapte întreagă.
Pe Elvis l-au arestat a doua zi. Elvis era atunci un țigan de optsprezece ani, boschetar, fără casă, fără părinți, fără acte, fără viață, care vindea droguri minorilor și n-avea foarte mult creier. Unii zic că avea un suflet mare și că iubea cu loialitatea unui câine pe oricare om i-ar fi arătat o umbră de prietenie. Eu zic că e un criminal fără minte, care, după ce a ucis un copil, și-a ascuns cuțitul la loc în bluza lui de trening, fără să se gândească măcar să ascundă arma cu care a luat o viață, fără ca măcar s-o șteargă de urme, s-o spele de sânge, de parcă l-ar fi ajutat cu ceva să păstreze câteva bucăți din sufletul victimei sale aproape de inima lui.
După ce a mers la poliție tremurând, cu telefonul mobil martor al odioasei crime strâns în mâinile ei mici, Sabina a refuzat să mai vorbească cu agenții, insistând că tot ceea ce văzuse se afla deja înregistrat în memoria aparatului, ca și cum din cap i-ar fi venit mai ușor să șteargă amintirile și să uite că a asistat în viața ei mică și măruntă la o crimă vulgară, scârboasă. La scurt timp după, a plecat din țară și nimeni n-a mai știut nimic de ea.
Tânărul depravat era un copil de cincisprezece ani. Un copil bun, care urma cel mai bun liceu din oraș, intrase cu cea mai mare medie la cea mai bună clasă după examenul de capacitate, niciun profesor nu se plânsese de el vreodată, nu petrecea excesiv, nu întârzia nopțile, n-a fost văzut vreodată beat, darămite drogat, timpul liber și-l petrecea de obicei în camera lui, citind până i se-nchideau ochii și adormea în tăcere, în parc, cu privirea pierdută printre frunzele care cădeau toamna, anotimpul lui preferat, sau cu mine. Tânărul depravat era… A fost… Este… A fost fiul meu. Tânărul depravat era un copil de cincisprezece ani care a fost fiul meu. Așa cum vi l-am descris, așa era fiul meu atunci. Iulian. Fiul tatălui său, de care divorțasem cu câțiva ani înainte de tragedie, era, după spusele lui, un băiat retras și cuminte, care stătea în ultima bancă a celei mai bune clase din cel mai bun liceu și nu deranja prea multă lume, atât că nu vorbea mai deloc și de la un timp părea absent la ore, de parcă s-ar fi forțat să ia loc în timpul cursurilor doar fizic, în timp ce mintea îi rătăcea după cine știe ce gânduri pe care le alerga fără oprire, astfel că ajungea mereu obosit, iar în casa tatălui, unde-și petrecea weekend-urile, părea că se sufocă, așa că ieșea în vânt și-n ploaie, înfruntându-le cu capul gol și mantoul descheiat, un vlăjgan mai înalt și mai întremat decât colegii de vârsta lui, și revenea după câteva ceasuri mai liniștit, chiar dacă parcă tot pierdut, urca în camera lui și de-acolo până la parter, unde tatăl se uita singur la vreun meci de fotbal, mai răzbătea doar sunetul paginilor date fără chef până când cartea se-nchidea odată cu ochii, iar tăcerea umplea spațiul dintre ei.
O bună vreme, eu și soțul meu, fostul meu soț, am avut același fiu și aceeași fiică. Iulian și Anda. Apoi, am avut două versiuni din același fiu și o idee imaginată de fiică, Anda. Anda n-a mai fost fiica niciunuia dintre noi de când am divorțat. A stat când la unul, când la altul, până când a intrat la facultate la capitală în anul în care Iulian a intrat la liceu, iar de-atunci am mai văzut-o doar lăsându-și hainele murdare la spălat vinerea, pentru a le recupera duminica, înainte să ia din nou drumul Bucureștiului după un weekend petrecut cu prieteni dintr-o altă viață, toți cu porecle ciudate, Cocaru’, Strofocatu’, Grasu’, Vulpe, Vierme. Și după moartea lui Iulian, ea a continuat să se-ntoarcă metodic cu hainele murdare vinerea și să plece cu ele curate duminica, de parcă nimic nu se schimbase și, după ce poreclele ciudate au părăsit fiecare, rând pe rând, orașul mic, hainele ei au părut să rămână veșnic curate, iar ea n-a mai venit acasă de-atunci, eu am tăcut, tatăl a tăcut, Anda a tăcut și de-atunci e pură liniște între noi și cred că nici nu ar fi putut fi altfel. Eu n-am simțit că am pierdut-o, căci Anda a fost a tatălui ei de când ne-a intrat pe ușa casei, asta chiar dacă el insistă că ea n-a fost vreodată a cuiva.
Iulian a fost tot timpul al meu, iar versiunea pe care a cunoscut-o taică-su trebuie să fi fost doar o variantă virusată a copilului meu, o clonă nereușită. Iulian a fost copilul meu. Atâta adevăr mai știu și eu. De când era mic, el venea noaptea când nu mai putea să doarmă, se suia în pat lângă mine și escalada plapuma, mototolind-o, dezvelindu-mă, până când ajungea cu capul său în dreptul capului meu și mă privea fix până când ochii mei îi răspundeau cu nerăbdare, furie și frig, căci aș fi vrut atunci să citesc, să-nvăț, să mă bucur de liniștea nopții ca să fac toate lucrurile pe care nu le puteam face între țipetele lui și ale soră-sii pe timpul zilei, iar atunci genele lui începeau să se zbată ca aripile unui fluture și ochii lui negri mă priveau pe sub sprâncenele arcuite în forma unui zâmbet nervos, iar vocea lui îmi încălzea picioarele goale și dădeam plapuma la o parte, pentru a-i sprijini urechea fierbinte pe pieptul meu.
– Ce citești, mami? mă întreba în fiecare seară.
– La fel ca ieri, învăț pentru barou, iubitule.
Și nu știam atunci, de fapt, pentru ce învățam, dar lui nici nu-i prea păsa defel, căci adormea după câteva secunde în fâșâitul paginilor pentru a mă trezi dimineața într-un colț de pat, cu gâtul meu strâmb și mâinile lui agățate de el, atunci îmi juram că va fi pentru ultima oară când îl las să doarmă cu mine, ce obicei prost, îmi spuneam, așa o să mă trezesc la adolescență tot cu el în pat, numai că perioada asta, în toată repetiția ei, a trecut atât de repede încât aproape c-am uitat-o de tot, dar i-a lăsat loc alteia, în care priveam împreună seriale polițiste seara, eu îi acopeream ochii la-nceputul episodului, când ni se înfățișa victima mutilată, însângerată, și detectivii roind în jurul ei, ca deasupra unui puzzle bizar pe care aveau să-l rezolve la final, într-o poveste plină de răsturnări de situații ce se-ncheia mereu fericit, fericit pentru polițiști, căci sfârșitul nu avea niciodată în prim plan suferința familiei îndoliate, ci doar hlizeala tâmpă a detectivilor abili, eram numai noi doi, căci tatăl era mereu plecat în interminabile delegații, iar când n-a mai plecat în deplasări, a plecat de tot de-acasă și atunci s-au terminat și toate serialele polițiste, eu rămâneam uneori în fața telenovelelor cu dreptul penal în mână, picotind sub pătură în foșnetul plăcut al foilor care se tot răsuceau în cărțile pe care el le mânuia în camera lui, noaptea nu mai era a noastră, din zi ne mai rămânea puțin, dar în vacanțe recuperam timpul pierdut cu pofta cu care diabeticul mănâncă din ciocolată și nu ne păsa că el intra în pubertate și eu în menopauză, căci sărutările între mamă și copil nu au vârstă și hormoni, de la atâta dragoste ni se făcea foame, însă banii nu ne erau de-ajuns ca să ne facem poftele, salariul de asistent juridic la o firmă dintr-un oraș mic era insuficient pentru a comanda de la restaurantul chinezesc din centru, așa că aduceam noi Asia în bucătăria noastră, improvizând arome din ce-aveam prin cămară, în toată casa mirosea a ceapă prăjită, usturoi și ghimbir, atunci el îmi dicta în grame cantitatea de apă pe care trebuia s-o pun peste orez, iar eu puneam mereu mai mult, rețeta zicea să adăugăm o mână de coriandru, iar eu puneam pătrunjel, el se supăra, căci nu-i plăceau improvizațiile, eu îi dădeam să guste, căci și dacă n-ar fi fost prea bună mâncarea, ne plăcea, doar o făceam împreună, eu purtam șorțul cu numele meu, pe care el mi-l făcuse cadou, el purta șorțul cu numele lui, pe care eu i-l făcusem cadou, și șorțul lui stă și-acum agățat de mânerul sertarului de cuțite, acolo unde l-a pus ultima oară, cu pete de sos de roșii pe el, n-am îndrăznit să-l mut, cum nu m-am mai atins nici de perna cu urma capului său care încă stă în același loc din patul meu, așa cum a dormit el pe ea – căci da, în ultimul timp, pe-atunci, venea din nou în pat cu mine, să mi se cuibărească la piept ca un prunc și să adoarmă cu muzica foilor cărților – fix în seara de dinainte să plece în weekend la taică-su de unde nu s-a mai întors niciodată, o adulmec încă și aș vrea să-i mai simt mirosul transpirației sale de copil, dar în nări îmi vine doar praful și strănut fără niciun alt odor, în casă nu mai miroase a nimic, nici a ceapă prăjită, nici a usturoi, nici a ghimbir, eu nu mai gătesc, aragazul e gol, chiuveta e goală, cuptorul e gol, în gunoi sunt numai cutii goale de la restaurantul chinezesc din centru, cobor până la parter să arunc punga cu resturi la ghenă și doar acolo pot să mai simt ceva, mirosurile de mucegai și putrefacție din beci îmi amintesc că mai sunt vie cu un singur scop, dar uit de ce sunt vie când mă-ntorc în apartamentul din care mai folosesc doar biroul și dormitorul, camera lui e sacră ca un templu, neatinsă, o mai privesc din când în când din tocul ușii și văd cum fire mici de praf încremenesc în înghețul iernii, se stârnesc la vântul primăverii ce intră timid prin fereastra ce a rămas pe sfert deschisă încă de-atunci, dansează în soare vara sau se-așează ostoite odată cu ploile toamnei, în fiecare octombrie la fel, cu aceeași carte, “Adolescentul” lui Dostoievski, deschisă pe biroul lui dezordonat la pagina 106 și fraza subliniată în text: “Je sais tout, mais je ne sais rien de bon”, iar hainele aruncate pe scaun, șosetele murdare de lângă birou, cearșaful șifonat de pe patul fără pernă, orarul agățat în cui deasupra lui, o rutină învinsă de timp, covorul strâmb și viața lui puțină, închisă în nouă metri pătrați, toate îmi curg în minte ca un fluviu dumnezeiesc, care a existat dintotdeauna și va curge pentru eternitate, la fel ca un oarecare martor agățat de un balcon oarecare, într-un bloc oarecare, dintr-o parcare tristă, unde un țigan mi-a înjunghiat tânărul fiu depravat după ce consumase toate drogurile pe care trebuia să i le dea acestui copil ratat.
Iulian nu e ratat pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce îi rămăsese de făcut și nu a mai apucat. Nu-i doresc niciunui părinte să fie nevoit să stea timp de trei luni la capul patului fiului său, într-un spital murdar, cu perne incomode și reci, povestindu-i, în timpul unor operații făcute pe un corp inert, în comă profundă (extirparea colonului necrozat, tăierea intestinului subțire care nu mai servea la nimic și altele cu unicul scop de a nu lăsa să râncezească prea devreme trupul unui copil deja mort), aventuri pe care le-ar fi putut trăi chiar el: prima noapte de dragoste cu prima iubită, scurtă dar intensă, cu mâinile tremurând sub așternut, căutând sâni mici și rotunzi, cu guri disperate și limbi ce vor să cunoască gustul unei alte salive, cu căldura pântecelui tânăr, deci nevinovat, pătruns de curajul îndârjit al unui adolescent excitat, deci deloc bărbat, emoția primului drum cu mașina, cu volanul ud și alunecos sub palmele transpirate și panourile, magazinele, semafoarele, oamenii, clădirile ce vâjâie și se contopesc ca niște culori aruncate de o găleată curcubeică pe o pânză plouată, disperarea primei frâne și bucuria primului viraj executat corect, prima noapte de beție legală, în care voma vine ca un manifest al viitorului adult în fața părinților, primele semne ale vieții adevărate, deci ale morții, care dă târcoale oricărui tânăr odată ce-și va fi consumat nemurirea, primele împliniri adevărate și primele crunte dezamăgiri, prima femeie alături de care să-ți trăiești imperfecțiunea unei vieți care nu durează aproape niciodată o eternitate, primele zâmbete ale unui copil adus pe lume fără voia lui, dar cu toată dragostea de care sunt capabili doi adulți ucigași fără voie, primele nopți nedormite la capul bebelușului bolnav, primele întâmplări din orice viață care nu se frânge brusc, toate ecouri șoptite printre mâini abile și resemnate ale unor asistente ce verifică și schimbă, ale unor doctori care taie și cos, ale unor ucigași care înjunghie și fug.
În primele luni de la moartea lui Iulian, Elvis a fost judecat pentru tentativă de omor, ceea ce mi s-a părut ironic odată cu schimbarea încadrării la omor din culpă, pentru că fiul meu n-a mai avut oricum nicio tentativă de a trăi din acel moment în care a căzut pe asfaltul rece și ud (of, puișorule, ți-o fi fost frig?), în acea seară de octombrie. Iar povestitorul și martorul orb din textul care mi-a zdruncinat rutina vieții mele din ultimii ani pot picta în ce culori vor ei portretul asasinului, dar eu îl văd ieșind luminos din întuneric, ca orice criminal de Caravaggio, clamându-și nevinovăția cu un surâs batjocoritor, așa cum l-a avut în fiecare zi a procesului, așa cum l-a avut și în cele patruzeci și opt de ore de arest preventiv, în care am asistat și eu la interogatoriul făcut de cei doi polițiști, unul tânăr și înalt, care vorbea mult, unul mai în vârstă, scund, îndesat, cu mustață. Nicio clipă pe durata acelor două zile, Elvis n-a arătat vreo urmă de remușcare, de îndoială, de regret. L-am privit de dincolo de un geam murdar, pătat de urmele a prea multor mâini disperate care își aruncă pe el palmele și pumnii deznădăjduiți, urlând zgomote care nu au cum să ajungă la inculpat, și n-am văzut în ochii lui nici frică, nici patimă, nici durere, nici tânguială, nici măcar resemnare. Am citit în căutatura sa ciudată doar normalul cel mai normal, firescul, poate chiar o ușurare, ca și cum totul s-ar fi întâmplat exact cum trebuia să se-ntâmple și nici că s-ar fi putut întâmpla altfel, ca și cum viața lui ar fi fost cumva mai presus decât cea curmată cu puțin timp în urmă, ca și cum legile oamenilor nu i s-ar fi aplicat, o zeflemisire a moralei omului inferior care n-a-nțeles nici acum nihilismul. De altfel, nici măcar o singură dată în patruzeci și opt de ore, Elvis nu s-a interesat de starea lui Iulian. De parcă ar fi fost deja mort sau de parcă, chiar dacă n-ar fi fost, pentru el istoria ar fi fost de mult încheiată.
Timp de trei luni, viața mea s-a descris în drumuri între spital, secția de poliție și judecătorie. Am evitat cât am putut să merg acasă, căci acasă trebuia să dau din nou cu ochii de bucătăria cu șorțul lui murdar atârnat pe sertarul cu cuțite, de canapeaua pe care priveam seriale polițiste, de patul meu, cu perna lui într-un colț, de camera lui, în care se-nchidea și din care nu se auzeau decât respirație și file date. Chiar și după trei luni, mi-am păstrat același traseu, cu toate că în curtea spitalului n-am mai parcat decât odată, ca să-mi iau la revedere înainte să moară. Am trecut zi de zi pe-acolo și parcurg încă același itinerariu, ca blocată într-o buclă din iad, unde mă-nvârt în jurul unui colosseum de-o clipă, în care toată lumea participă la o crimă, închide ochii și tace.
Singurul lucru care mă mai ține în viață, singurul scop pe care mă mai târăsc, e acela de a-l face pe Elvis să plătească cu propria viață. Iar asta, deocamdată, înseamnă să-l țin închis în pușcărie. Niciun an în plus nu e prea mult pentru el, iar la fiecare recurs, la fiecare cerere de eliberare, sunt acolo și voi fi acolo cât voi trăi ca să-mi aduc toate cunoștințele de avocatură, toată priceperea, tot flerul, toate puterile și viața însăși astfel încât asasinul să nu mai vadă vreodată lumina zilei. A încetat să-mi mai pese dacă merită sau nu. Știu doar că, dacă vreodată iese din închisoare, nu-mi mai rămân decât două variante: să-l omor sau să mă omor.
Nu reușesc să văd mai departe de această țintă și nu sunt convinsă că vreau ca această țintă să-mi dispară vreodată. Mă tem că scopul meu de a-l ține pe Elvis ferecat e însăși fundația castelului caricatural pe care mi l-am ridicat drept viață după moartea lui Iulian. Dacă el dispare, se prăbușește totul, mă prăbușesc și eu și mă tem că dacă mă prăbușesc, am să surp în dezastrul meu alte câteva vieți care mă văd încă rezistând în viscolul iernii, în veșnicele renașteri ale primăverii, în arșița plictisitoare a verii și în ploile nenorocite ale aceluiași octombrie tomnatic. Iar aici mă gândesc în primul rând la Anda, cea pe care o văd foarte rar, doar pentru câteva clipe, în ultimul timp vine să-și mai spele rufele acasă, mă privește preț de câteva secunde, apoi dispare fără ca măcar să și le recupereze din mașina de spălat, dar știe că sunt aici și, uneori, dacă mă străduiesc suficient de tare, aproape par normală, ca ultima clădire solidă a unei copilării instabile ale cărei edificii au fost demult demolate. Mă privește fără să zâmbească, se uită de jos în sus și îmi admiră pantalonii lungi, de stofă, care îmi acoperă cizmele cu toc, cămașa albă, călcată mereu impecabil, ascunsă sub sacoul lung care-mi pitește și cicatricile, pentru că uneori mă tai și eu doar ca să văd cât sânge curge și aș vrea să spun că îmi curge același sânge ca cel al copilului meu, dar aș minți.
N-am putut niciodată să am copii. Am încercat trei fertilizări în vitro și, când am simțit că timpul trece peste mine și corpul meu rămâne la fel de încăpățânat, am adoptat. Întâi pe Anda, când ea avea nouă luni, apoi pe Iulian, când el avea deja trei ani și jumătate. Era un pui singur, care privea lumea cu ochii lui mari, negri, întrebându-se cu ce a greșit. Voiam să-i demonstrez că nu greșise cu nimic. N-am reușit.
Totuși, faptul că i-am adoptat îi face mai puțin copiii mei? Că Anda aproape a dispărut din viața mea, asta mă face mai puțin mamă? Că Iulian e mort, asta înseamnă că nu mai sunt mamă deloc?
Citește aici prima parte: