Când vine vorba despre cuvinte, partea care mă fascinează cel mai mult este modul în care acestea pot căpăta înțelesuri care n-au fost cuprinse niciodata într-o definiție de dicționar. E uimitor cum își pot schimba semnificația în funcție de o percepție subiectivă și cum orice concept exprimat de ele, odată trecut prin filtrul propriilor trăiri și experiențe, migrând de la o epocă la alta, se poate încărca de neașteptate valori simbolice, ca apoi să se erodeze, să îmbătrânească și să dispară.
Cuvântul străinătate, bunăoară. Substantiv feminin, explică dicționarul, „țară, regiune situată dincolo de granițele propriei patrii. Mediu străin în care se află cineva, departe de familie și de cunoscuți”.
În perioada care a coincis cu timpul copilăriei si adolescenței mele străinătate însemna cu totul altceva, un fel de miraj, o lume inaccesibilă pe care noi, cei din spatele cortinei de fier, ne-o imaginam în multe feluri, încercând să o reconstituim punând cap la cap fragmente din cărți, din muzica si filmele care ajungeau clandestin in țară, din gustul gumei de mestecat și al ursuleților Haribo pe care câțiva privilegiați le primeau în pachete care veneau de afară și le împărțeau cu zgârcenie prietenilor mai puțin norocoși.
Străinătatea reprezenta tot ceea ce noi nu eram, nu aveam, dar ne doream. Un loc luminos, îndepărtat, unde rafturile magazinelor erau doldora de mărfuri luxuriante, în care automobile moderne rulau cu viteză pe autostrăzi cu șase benzi, zgârie-norii și ranch-urile întinse pe hectare, cu bărbați dezinvolți îmbrăcați în blue-jeans și femei elegante în rochii colorate, care fumau țigări Kent, beau cockteiluri sofisticate și coca-cola pe marginea piscinelor.
Ca un deținut proaspăt eliberat din închisoare, imediat după ce granițele s-au deschis, în anii ’90 ai secolului trecut, primul lucru pe care l-am vrut cu ardoare a fost să-mi împlinesc dorința la care visasem obsesiv după gratii, să văd cu ochii mei Străinătatea, să îi respir aerul, să mă plimb pe bulevardele-i intens iluminate, să-i ascult oamenii vorbind alte limbi, să intru în muzeele despre care citisem in cărți, să îi văd monumentele și fântânile arteziene, statuile, vitrinele și barurile, oceanele, deșerturile si munții, plajele cu nisipuri albe, țestoasele gigantice și elefanții.
De aceea mi-e imposibil să uit primul impact al străinătății asupra mea. După un voiaj obositor în care am schimbat un autobuz și două trenuri, abia tezită din somn, am coborât la destinație în gara din Nurenberg și prima senzație a fost una de orbire. O multitudine de panouri cu reclame strălucitoare își trimiteau mesajele intermitente direct în retina mea de fată trăită în bezna comunistă, deloc obișnuită cu o asemenea avalanșă de lumină. Țin minte că am rămas minute în șir pe peron în stare de șoc, cu bagajul în mană, clipind des, incapabilă să mă orientez în spațiul acela invadat de o cantitate covârșitoare de stimuli noi.
Au fost nevoie de ani și de multe călătorii pentru a scăpa de uluiala pe care mi-o producea de fiecare dată interacțiunea cu străinătatea, dar mai cu seamă de sentimentele de inferioritate și inadecvare care mă încercau când pășeam în marile orașe ale Europei occidentale sau ale Americii. Era ca și cum mi-ar fi lipsit un organ pe care oamenii locului îl aveau și eu nu, un organ care să îmi faciliteze conectarea naturală cu lumea lor și în absența căruia mă transformam invariabil într-o versiune jalnică a verișoarei sărace de la țară. Într-un târziu am îțeles că toate aceste stări nu erau altceva decât efectul unui soi de sindrom post traumatic ca urmare a traiului în marea pușcărie în care fusesem obligată să îmi duc zilele timp de douăzeci de ani. Când mi-a devenit ceva mai clar că etapa aceea rămăsese definitiv în trecut, am încercat să mă antrenez, să învăț un nou mod de a sta în lume, și, treptat, felul în care am început să privesc străinătatea și percepția locului și rolului meu în ea s-au schimbat.
Nu mi-am pierdut nicio clipă curiozitatea, dorința de a înțelege culturile și tradițiile țărilor prin care treceam, de a mă integra atunci când poposeam mai mult timp într-un loc. S-a modificat doar poziția de inferioritate pe care obișnuiam să mi-o atribui față de realitățile și persoanele cu care intram în contact, trecând gradual spre una de egalitate. Cam de pe atunci, parcă și sonoritatea cuvântului străinătate s-a modulat în creierul meu pe o altă frecvență.
Nu pot fixa cu precizie reperul temporal când Străinătatea, cea care nu o dată m-a făcut să mă simt nepotrivită, a încetat să mai dea semnale că ar vrea să mă excludă. S-a întâmplat, presupun, atunci când am reușit să mă pliez suficient de bine pe faldurile sale bogate și să mimetizez cu destulă dibăcie culorile fustei sale ample, astfel încat să mă învârt în ritmul ei fără să mai amețesc. Ea nu a pierdut nimic din fascinația pe care mi-a trezit-o încă de timpuriu, dimpotrivă, a rămas o sursă inepuizabilă de mirări și enigme, pe care am decis că voi continua să le explorez în tentativa de a-i desluși misterele, de a-i înțelege nuanțele, cu toate simțurile în alertă.
Doar că atunci când toate acestea se vor fi întâmplat, străinătatea va fi devenit, probabil, un arhaism prăfuit dintr-un dicționar uitat pe raftul de jos al unui anticariat. Locul său va fi fost deja ocupat de un alt cuvânt la modă, gata să fie folosit, rostogolit din gură in gură, însărcinat cu noi și nebănuite ințelesuri, dar care își va urma la rândul său, implacabil, destinul.
