Diminețile – scări aruncate

Pentru a salva același

Și același naufragiat.

Cum să pun primul pas,

Apoi pe următorul…

Sub lumina zorilor,

Ca o promisiune a eșecului.

Dar, totuși, am salvat cândva un copil,

Ne-am agățat și am rămas așa,

Legați cu mătasea privirii,

Surâzând ca morții din Pompei.

Turbion de vise era în jur

Și mi se făcuse greață de fericire

Când am salvat atunci un copil.

De ce? De ce? se auzea un glăscior,

Iar abisul se întindea sub noi.

Cred că am salvat odată un copil,

Altfel, aș muri de plictiseală

De mine însumi.