Am strâns volanul mai tare atunci și te-am înjurat printre dinți: “Dumnezeii mă-tii de copil, tocmai tu?! tocmai tu, dobitocule”, am scrâșnit cu furie, apoi am băgat în treaptă inferioară ca să depășesc o rulotă al cărei șofer probabil admira un răsărit care mie nu-mi mai spunea nimic. Nici tu nu păreai prea afectat de soarele care pentru voi, tinerii, răsărea mereu din mare în ritm de Bolero. Picoteai lângă mine și îngânai cuvinte neinteligibile, însoțite de un zâmbet știrb și un plâns caraghios.

Am încercat să rememorez întreaga zi, întreaga tabără, dacă vrei, ca să-nțeleg cum am putut să las să se întâmple așa ceva. Dincolo de fereastra Citroën-ului meu Picasso, noaptea se lupta să nu-i facă loc zilei de mâine, care tot venea, venea, iar eu îmbătrâneam, în mustață tot mai multe fire albe, iar ochelarii de-i țineam pe nas nu-mi mai erau suficienți, căci eu vedeam tot mai prost. Poate ar fi trebuit să renunț de tot, de mult, poate ar fi trebuit să mă opresc din a căra copii ca tine după mine la mare, unde eu mă simțeam tot mai tânăr și tot mai bătrân în același timp, poate doar avusesem noroc până atunci, paisprezece ani fără incidente, sau poate doar nu le aflasem la timp, poate era de-ajuns, poate că voi vă opriserăți de ceva vreme din a învăța de la mine, iar eu nu mai puteam deja să învăț de la voi, poate eram pur și simplu incompatibili, o dragoste care nu mai putea continua, profesor-elev, la limita din ceea ce acum se numește pedofilie, înainte o alintam relație de încredere, voi erați ai mei și eu eram al vostru, ce prostie, ce naivitate, dobitocule! zăceai pe jumătate conștient în dreapta mea, iar când nu strângeam volanul cu furie, te mângâiam pe păr și te înjuram, Dumnezeii mă-tii de copil că m-ai distrus, ce urmează? procese? de unde mă-ta-n cur să dau eu bani, tu știi ce salarii au profesorii de liceu? nu știi, noroc că mai scot din meditații, dar câte pula mea să fac și d-alea? pe câți copii să-i învăț geografie ca să pot să plătesc medici să-ți refacă gura, psihologi să-ți rezolve trauma, părinți ca să tacă, să tacă și să nu mă tragă la răspundere, de ce nu m-am prins? de ce nu mi-am dat seama că nu trebuia să am încredere în tine? Dumnezeul și Paștele mă-tii de dobitoc.

– Îhm, mi-ai spus.

– Îhm, pe pizda mă-tii, că mergem la urgențe. Stai acolo liniștit, dormi și vedem ce rezolvăm acolo, ți-am răspuns, dar tu te întorseseși deja la zâmbetele tale bete și lacrimile sincere, sincere ca toată tinerețea voastră, în gură să vă fut de neghiobi.

Trebuia să mă prind, ăsta-i adevărul, a fost numai vina mea.

Pe când conduceam, mi-am dat seama că aveau să se facă imediat douăzeci și patru de ore de când ieșiseși în pula goală pe balcon. Oare dormiseși vreun pic de-atunci? Eu doar ce mă trezisem, mersesem la băcănia din capătul străzii, luasem treizeci de cornuri cu ciocolată și trei litri de lapte, iar când am intrat înapoi în curtea vilei, o fluturai cu mândrie spre mine, te păcăliseră ceilalți golani, pe semne, ei mă văzuseră când plecasem, trebuie să-ți fi spus că n-ai tupeu să ieși dezbrăcat pe balcon, dar tu aveai tupeu, ăsta sigur nu-ți lipsea. Oare n-ai simțit nicio umbră de rușine când m-ai văzut, ditamai profesorul de cincizeci și ceva de ani, rămas cu gura căscată, în timp ce tu te bălăngăneai în dansul onanistului cu un etaj mai sus? Nici măcar nu mi s-a părut că te grăbeai să te-ntorci în camera ta, umplut de dezgust și vină, ai rămas acolo, o statuie mișcătoare grotescă, așa că am intrat eu, am așezat cu răbdare cornurile și laptele pe masa din sufragerie și v-am așteptat pe toți să coborâți.

Tu ai venit ultimul, în slip și cămașă, te-am lăsat să înfuleci disperat micul dejun, m-am gândit că poate așa te mai dezmeticești, te-am urmărit cum puneai cu lingurița muștar pe mâna colegului de cameră, crezând că îl întinzi în farfuria ta, te-am lăsat să mănânci cremwurștii din alte farfurii, confundându-le cu ale tale, am așteptat să-ți termini și cornul, și laptele, și cafeaua, apoi te-am luat deoparte. Ți-am zis, nu-i așa? ți-am zis că, dintre toți, eu pe tine mă bazez, te-am rugat să-i strunești pe ăilalți, ți-am spus, doar, că pentru tine i-am luat și pe ei în tabără, că dacă nu m-ai fi rugat, dacă nu m-ai fi implorat, explicându-mi că sunt băieții din gașca ta, că tu nu poți merge fără ei, că îmi promiți că vor respecta regulile, că dacă nu m-aș fi bazat pe cuvântul tău, ei nu ar fi avut ce să caute cu mine, că de paisprezece ani îmi alegeam cu strictețe copiii pentru tabere, că toți se lăudau că mersul cu mine la mare era totuna ca și cum ar fi fost singuri, numai că eu eram mereu umbra tuturor, zi după zi, noapte după noapte, trei luni pe an, timp de paisprezece ani, și nimic rău nu se întâmplase, ți le-am spus pe toate astea, nu? Ai dat din cap neconvingător, așa că te-am prins cu palma de ceafă și te-am rugat și eu, la rândul meu, să te uiți în ochii mei și să-mi recunoști, să-mi spui dacă știi regulile, dacă ești în stare să le respecți și dacă poți să fii un lider și pentru restul, să-i faci să te asculte ca și cum prin tine ar vorbi cuvântul meu, să facă ce zici tu, adică ce zic eu, fără ca nimeni să se prindă că prin vorbele tale vorbesc eu, ai zis da, dobitocule, ai zis da, da, da, da, da, iar eu te-am crezut.

Am mers la fotbal după, am jucat pe plajă și am făcut două echipe amestecate, fete cu băieți, tu ai luat-o pe Eli la tine, știam că joacă bine și știam că o iubești, așa că ți-am lăsat-o, iar eu l-am luat pe Giovani, era la juniori la Rapid, îl mai ții minte? trăgea bine cu dreptul, tu l-ai ales pe Panti, iar eu, pe Ana, am mers cap la cap până au rămas grașii, aveam nevoie de portari, eu, unul, tu, pe celălalt, și ne-am făcut echipele, sunt echilibrate, mi-ai spus, dar mie mi se părea că tu ai jucători mai buni, am tăcut, la cincizeci de ani nu îți mai permiți să te cerți pe echitate cu puști cu treizeci și cinci de ani mai tineri, am trasat terenul cu prosoape înfășurate și am făcut porți din ghiozdane, ați dat primii gol, am trecut cu vederea că mingea depășise în aer linia prosoapelor, am lăsat-o pe Eli să se bucure, marcase din pasa ta, și m-am pus pe treabă, am alergat până la limita stopului cardiac, i-am dat o pasă peste toată apărarea lui Giovani, care a preluat mingea pe piept și a bubuit-o direct, din voleu, balonul a ricoșat din capul grasului Răzvan și a intrat în poartă, eu așa am văzut, a sărit din capul lui în plasa imaginației noastre, am strigat gol! iar tu mi-ai spus că a fost peste, cum pizda mă-sii să fie peste când a ricoșat din capul grasului în poartă?! ne-am ciorovăit o vreme, apoi am luat mingea și am plecat, nu-mi place nedreptatea, ți-am spus, iar tu mi-ai răspuns că am sindromul Peter Pan, am râs și te-am luat iar deoparte, te-am rugat să-ți strângi gașca și să mergem la terasă, e deja ora prânzului, ți-am zis, știam eu una nu departe de unde jucasem, am mers să mâncăm și ne-am cinstit cu niște beri, m-am gândit că e mai bine să beți sub supravegherea mea, am fost toți, v-am numărat, unu, doi, trei, patru…treizeci, am ocupat toată partea din spate și am comandat hamsii și cartofi prăjiți, cu mujdei și halbe, halbe care veneau pentru toată lumea, iar atunci mă simțeam ca și cum eu eram din nou al vostru, iar voi, din nou, ai mei.

Ne-am retras, apoi, la vilă, și v-am spus că mă duc să mă întind un pic, soarele ardea așa cum arde el la mijlocul lui iulie la Costinești, nemilos și viu, viu cum eram și eu, și voi, și noi toți, arși de raze care pe-atunci doar ne bronzau, ne-ntorceam negri, fără cancer, fără boli de piele, fără alergii, negri și tineri, ca din tabără, v-am zis că vă las să vă odihniți și voi un pic, să fim în formă seara, deși știam că n-aveați s-o faceți, cum n-aveam s-o fac nici eu, căci voi vă retrăgeați toți într-o cameră, treizeci de inși în zece metri pătrați, unde făceați cocktail-uri din vodka, vodka, încă un pic de vodka și o idee de suc, cât să dea culoare, și fumați, și beați, și râdeați, iar eu vă urmăream de la geam, din balconul de vizavi, un străin pe care nu-l mai vedeați de fum și de amețeală, voie bună și tinerețe, vă iubeam și vă invidiam deopotrivă, ce adunătură de suflete agitate, uite-l pe Panti, o ia de mână pe Ana, uite-o pe Ana ce piruete face sub brațele lui ca de erou mitologic, uite-l pe Giovani aruncându-și tricoul într-un colț, șutând în aer speranțe, visuri și viitor, într-un dans indian prin care-și cheamă ratarea, un fost fotbalist needucat, Oaș-Gutâi-Țibleș-Călimani-Gurghiu-Harghita, n-o să-i țină minte niciodată, poate o să-i ții tu, copile, dar tu ești călare peste Eli, într-un colț al camerei, desfaci nasture cu nasture cămașa ei, însă ea ezită și-și va trăi întreaga viață într-o amânare, căci ea nu va fi a ta, nu va fi a nimănui niciodată.

V-am propus să mergem seara la masă împreună, dar voi aveați alte planuri, găsiserăți deja o altă combinație mai bună, vă strângeați câte zece la mesele mari ale celui mai mare restaurant de pe faleză, comandați tot ce vă poftea inima, iar inimele tinere poftesc la multe și amestecate, calamari, pizza, ciorbe și beri, fripturi, frigărui, saramuri, vin, whiskey, coniac, țigări și orice altceva vă făcea cu ochiul de prin meniu, în momentele alea te-am iubit și mai mult, căci tu o luai pe Eli, pretinzând o cină romantică, atunci când, de fapt, nu voiai decât să-ți plătești consumația, și voi vă luați câte puțin, un antreu și câteva cocktail-uri, fumați amândoi, apoi lăsați banii pe masă și vă retrăgeați, așa cum o făceau și restul, dar pe rând, unul câte unul, fără să lase un șfanț, primul la baie, altul primea un telefon, până când ultimul, cel mai rapid, o zbughea, sărind gardul către plajă, către nisip, către întuneric, către nimic, lăsând în urma lui pagubă, notă de plată cu calamari, pizza, ciorbe și beri, fripturi, frigărui, saramuri, vin, whiskey, coniac, țigări și orice altceva le făcea lor cu ochiul de prin meniu, se întâlneau după la Obelisc, oh, nostalgia trecutului, și-și băteau palmele în aer, îmbrățișându-se și felicitându-se, iar eu în urma lor le plăteam calamarii, pizza, ciorbele și berile, fripturile, frigăruile, saramurile, vinul, whiskey-ul, coniacul, țigările și tot restul de era pe nenorocita aia de notă de plată.

Era tot din banii voștri, să nu-ți imaginezi vreodată altceva, n-am fost vreun sfânt, am fost doar un profesor de geografie, care-și trăgea bani din tabere, în timp ce încerca să vă și pregătească un pic pentru ceea ce avea să urmeze. Să mă judece cine-o vrea!

Ne-am adunat cu toții la vilă, la căderea nopții, atunci când vă dădeam senzația libertății pe care v-o furau ai voștri. Eu eram deopotrivă diavol și înger, căci vă lăsam să mergeți în discotecă (oh, ce termen desuet!) nesupravegheați, fără, însă, a-mi abate privirea de la voi. Știi oare, tâmpitule, cine era dubiosul cu hanorac negru și gluga trasă peste ochi care ți-a cerut o țigară la intrare la Tineretului? Eu eram, boule, eu eram! Vă trimiteam ca pe niște vaci la păscut în aceeași discotecă pentru a vă avea sub control. Stăteam ca un cretin la poartă, privindu-vă prin gratiile gardului (era scumpă intrarea, zece lei pe seară, înmulțit cu nouăzeci de nopți, fă tu calculul!) și vedeam tot. Am văzut cum ai înșirat paharele, unul după altul, privind în gol, gândindu-te la Eli, cum Panti se credea rus și dădea pe gât vodka, spărgând paharul de asfalt la finalul fiecărui shot, cum gardianul clubului te-a certat la fiecare pahar spart, te crezuse mai treaz, nu voia să creeze agitație din nimic, cum ai început să spargi și tu pahare cu ură, ca și cum ai fi vrut să-i dai, totuși, un motiv acelui gardian de a se lua de tine, cum ai ajuns singur în fața scenei și cum repetai doar pentru tine același vers: Și lumea nu e ce crezi, nu te grăbi să o vezi!, cum nu te mai grăbeai nicăieri, căci îți era totuna, Eli plecase deja spre vilă, iar eu o urmărisem ascuns sub gluga mea până la cameră, apoi m-am întors și te-am văzut dezmembrat la ieșirea din discotecă, întreaga gașcă în urma ta, poate erai liderul pe care îl căutam până la urmă, gardianul de la intrare ți-a spus că n-ai voie să ieși cu băutura din incintă, așa că te-ai uitat la sticla de bere plină, ea te-a privit înapoi plină de complicitate, ai dat-o pe gât fără să respiri și ai ieșit cu privirea în pământ, învins, cu cârdul de tâmpiți aliniați în spatele tău, v-ați retras cu toții în întunericul plajei și ai înghițit fiecare gură de beznă care ți-a picurat în suflet, majoritatea s-a așezat în cerc sub un bec gălbui ce pâlpâia nesigur, dar tu te-ai dus spre mare, te-ai dezbrăcat și te-ai aruncat în valuri gol, așa cum te văzusem cu ceva timp în urmă, ai ieșit tremurând, dar n-ai simțit nevoia să te acoperi cu nimic, mai târziu am întors privirea rușinat atunci când nemțoaica aia grasă ți-a furat virginitatea, acolo, pe nisip, ascunzând-o între șoldurile ei atotcuprinzătoare, m-am întrebat de ce, din toată gașca, tu ai futut-o pe cea mai mare și mai urâtă și am înțeles, târziu, că a fost modul tău de a te răzbuna pe Eli, eu nu ți-am auzit gâfâielile, nu ți-am privit goliciunea și nu ți-am mângâiat vulnerabilitatea, m-am uitat în altă parte și d-aia nici nu ți-am auzit tălpile călcând disperate nisipul în fuga ta nebună după ce nemțoaica îți mărturisise că simpatizează mișcarea neo-nazistă, de parcă ea ar fi urmat să te mănânce ca văduva neagră după împerechere, ai fugit și nu te-ai oprit mult timp, iar gașca ta s-a ridicat ca la un semn și a început să alerge după tine, omizi ale copilăriei șerpuind între gropile uscate ale litoralului nostru, eu d-abia puteam să țin pasul cu voi, poate trebuia să mă opresc atunci, să mă fi oprit de tot, să nu mai car după mine copii în tabere, dar v-am urmat, chiar și-așa, un bătrân de cincizeci și ceva de ani, cu mustața stând să-ncărunțească și ochelarii nepotriviți dioptriilor, și m-am liniștit când v-am zărit intrând, în șir indian, pe poarta vilei.

M-am retras cuminte, să dorm somnul agitat pe care-l dormeam mereu cu voi, iepurește, cu un ochi deschis, în cazul în care vreunul se hotăra să depășească limita bunului simț și să se apuce să dărâme biata vilă. Ceva, totuși, nu știu ce, m-a făcut să cad într-un somn mai adânc, fără vise, căci n-am mai auzit când ai sărit gardul și ai plecat ațâțat de cine știe ce gând, împleticindu-te pe faleză, dărâmând în drumul tău lăzi de fructe și suporturi de magneți, doamne, domni, poșete, haine de pe umerașe și orice s-ar fi plasat nepotrivit în fața zig-zag-ului tău de prin târgul de nimicuri. Nu știu și nu cred că știi prea bine nici tu cum ai ajuns în capătul celălalt al stațiunii, singur, într-un local nepotrivit vârstei tale, unde ai început să urli deznădăjduit și să bei paharele de pe masa altora, anturându-te cu fel de fel de ei și de ele care-ți sorbeau tinerețea și se hrăneau cu ea, câțiva dintre ei chiar te-au însoțit pe drumul de întoarcere, nu? și au văzut cum smulgeai lăzile cu fructe ale tarabagiilor și le spărgeai cu capul, clamându-ți nemurirea, cum șerpuiai pe asfaltul plin de nisip, alunecându-ți în gol copilărila, cum te pregăteai să…

Ai apărut la ușa mea cu fața schimonosită, adus de Giani și Panti, plângând și râzând în același timp, încercând cu degetele să-ți potrivești la loc dintele smuls din rădăcină, îl înfigeai în gaură și urlai: Uite, domn‘ profesor, stă, iar incisivul tot cădea în chiuvetă și tu tot încercai să-l pui la loc. Te-am întrebat ce s-a-ntâmplat. Mi-ai spus că ai vrut să lovești cu piciorul, din săritură, un sac de box, ca cele de bâlci, în care ți se dă un punctaj în funcție de intensitatea loviturii, numai că tu nu l-ai nimerit, piciorul tău a trecut pe lângă sac și tu ai aterizat cu gura de bordura din spatele aparatului, ți-ai înșirat dinții pe asfalt. Dumnezeii mă-tii de copil!

Am strâns volanul și am vrut să-njur din nou, dar n-am mai găsit cuvintele. Băga-mi-aș pula-n mă-ta de cretin, futu-ți Dumnezeii mă-tii și Hristoșii și Paștele, du-te-n pizda mă-tii de oligofren, în morții mă-tii să ți-i fut! Ți le-am spus pe toate în timp ce conduceam spre Mangalia, către urgențele stomatologice.

Pe scaunul dentistului, n-ai fost în stare să legi prea multe fraze. Ai șoptit, după ce te-ai chinuit să-ți aduni gândurile de mai multe ori, că nu vrei să fii cusut. Mi-am mușcat pumnul și ți-am răspuns, pe același ton, că dacă nu aveai să taci, aveam să-ți fut toți morții în gât. Aveai o gaură sub buza de jos de puteai să bagi creionul prin ea. Ți-a pus șapte copci, chiar, când atingi cu limba cicatricea din interior te gândești la mine? I-am sunat pe ai tăi a doua zi, prezentându-mi scuzele, așteptându-mă la ce e mai rău, și te-am trimis, pe tren, singur, acasă. Nici până azi n-am primit scrisoarea de trimitere în judecată. Mai vine?

Eu am rămas restul excursiei la Costinești, repetând același ritual. Am scos pe plajă tineri beți, i-am convins să jucăm fotbal, apoi i-am dus la masă, unde am băut bere cu ei, le-am admirat tinerețea de la fereastră în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie siesta de după amiază, le-am plătit țepele de la cel mai scump restaurant din stațiune, i-am urmărit de după gard în discotecă și am dormit, iepurește, restul nopții, plecând la cinci dimineața să cumpăr douăzeci și nouă de cornuri și aproape trei litri de lapte.

Când ne-am întors în oraș, mi-am prezentat demisia. Apropo, nu mai știu nimic de tine. Ești bine? Când ai timp, să-mi spui și mie, te rog: cine a pierdut mai mult atunci? Tu? Eu? Școala?