Se crapă de ziuă. Cerul se vede cenușiu prin fâșia de fereastră rămasă despuiată. Azi nu e o zi așa bună. Nici ieri n-a fost. Și nici în zilele din urmă. Cine oare le-a mai ținut socoteala? Enid sigur nu.

Cu mare greu face un efort și se ridică în capul oaselor. Apoi scoate câte un picior de sub pătură și mai zăbăvește un pic în șezut, la marginea patului. Cu capul în mâini își trece degetele prin păr în căutare de protuberanțe pe care să le zgârie, să le jupoaie, să le sfâșie. Își dă seama că nu s-a mai spălat demult pentru că mâinile îi devin uleioase. Se ridică din pat și deschide ușa dormitorului. În ușă, o pisică ciufulită o privește cu ochii mari, în parte rugători, în parte dezamăgiți. Enid o împinge ușor cu piciorul din calea ei, dar fără s-o lovească. Intră în bucătărie, deschide un dulap și scoate un plic. Se întoarce-n hol, toarnă plicul în bolul murdar de la mâncarea de ieri și alaltăieri și nu mai știu când și așteaptă să-și vadă felina lingând din zeama prelinsă pe alături. Mâța scoate un pârâit scurt de mulțumire. Enid se refugiază apoi în baie. Stă acolo o vreme, în semi întuneric, calculând în gând ce nu are de făcut azi.

Surprinzător, chiar și pentru ea, nu lucrează azi. A aflat în ultimul moment, cu o zi înainte că e liberă, că poate să meargă să petreacă Crăciunul cu ai ei. Dar ce rost că e doar în ajun liberă? Pe 25 trebuie să fie în birou la 7 dimineața. Și oricum maică-sa nu mai vorbește cu ea de când a anunțat-o că o să muncească și anul ăsta de sărbători, așa că orice efort e inutil. Toate gândurile astea îi derapează violent în minte și deja nu mai știe de ce se află în baie…. Ah, periuța de dinți! Mâța a terminat plicul și deja scârțâie la ușă. Nu suportă ușile închise, i se par o abominație. Singura concesie o face față de ușa de la dormitorul lui Enid, acolo nu protestează. Se reîntâlnesc din nou în hol, mâța ceva mai entuzismată, se îndreaptă amândouă spre bucătărie.

Pornește aparatul de radio de pe dulap și dintr-o dată se simte luată cu asalt de un entuziasm grotesc ce îndeamnă la veselie. Dă volumul mai încet și caută ibricul să-și facă o cafea. Pornește aragazul, o flacără mare o sperie și se dă în spate doi pași călcând mâța pe coadă. Aceasta din urmă o zbughește ofticată din bucătărie, protestând. Enid își reia rutina, pune ibricul cu apă la foc, și caută borcanul cu cafea în timp ce din zbor mai prinde câte o frază stupidă ce vine dinspre apartul de radio. Conversații stupide, dezlânate sunt lansate în eter de către niște realizatori plictisiți, treziți cel mai probabil de la 5 dimineața, forțați de circumstanțe să muncească în ajun și să pretindă că le face plăcere. Enid pufnește și își aprinde o țigară. La un moment dat, vocea unei femei, cel mai probabil realizatoarea matinalului, aruncă pe un ton amuzat și într-o naivitate primejdioasă întrebarea: Auzi Mircea, tu știi că în seara de Ajun au loc cele mai multe sinucideri? Interlocutorul ei ezită să răspundă, probabil realizând penibilul situației. Dar duduia continuă în aceeași notă grotească: Și știi de ce se întâmplă asta? Pentru că oamenii se simt singuri… auzi tu, în cea mai veselă noapte din an când toată lumea se adună laolată, cum să te simți singur? Vocea realizatoarei e intreruptă de un jingle și apoi de un calup de reclame. Enid, rămasă perplexă în fața aragazului nici nu realizează când ceafeaua îi dă în foc. Cu gesturi automate, oprește gazul, apucă mânerul ibricului cu mâneca de la halat și își toarnă cafeaua într-o cană. Își pune o lingură de zahăr în cană și poartă în ea cu o linguriță ca să îndulcească. Se așează pe scaun, își mai prinde o țigară, soarbe o gură de cafea, e prea fierbinte. Mâța i se întoarce, miaună de două ori în fața ei apoi i se urcă în brațe și se covrigește în poala ei. Mintea lui Enid s-a blocat în retorica realizatoarei de matinal ca un cârlig într-o plasă de prins pești mici.

Întinde de cafeaua aia vreo oră și ceva, timp în care rumegă la ce nu are de făcut în ziua aceea pe fondul vocii de la radio care anunță cum se sinucid oamenii într-o veselie sinistră în noaptea de Ajun. Peisajul din jur e și mai trist: vase nespălate, cutiii de la mâncare aruncate peste tot, scrumiere pline ochi cu mucuri de țigară, o sticlă de vin începută și abandonată pe pervaz, o lumină cenușie ce străpunge jaluzelele prăfuite și mult fum. În mijlocul acestul haos Enid privește în gol, hipnotizată de un gând care nu-i dă pace. Mâța se plictisește și de poala ei și lansează un protest scurt pentru ieșirea lui Enid din transă, apoi dispare după ușa întredeschisă a bucătăriei. Enid își stinge ultima țigară și îndeasă bine mucul în scrumiera deja ticsită de multe alte mucuri. Pare că a găsit în sfârșit o ieșire din morișca de gânduri ce o bântuie. Se ridică în picioare, își îndreaptă spatele și părăsește peisajul dezolant, dezordonat, haotic pentru un altul, și mai dezordonat și mai trist care îmbie la și mai multă lâncezeală. Ochii lui Enid sunt goi și lipsiți parcă de voință. Alunecă pe canapeaua din living și  deschide televizorul. Bombardamentul falsului entuziasm continuă. Voci obositoare îndeamnă la consum: de electronice, electrocasnice, ulei, triferment, înghețată, bere la pet de 3 litri, credite bancare, conținut audio – video lipsit de esență, toate imaginile succedându-se cu o viteză amețitoare. Enid închide ochii și cade pradă unei iluzii de somn.

Vocile din capul ei devin din ce în ce mai sonore. Maică-sa zbiară cum e ea bună la nimic, colega de birou care-i zâmbește fals care o îndeamnă să se bucure de ziua ei liberă, prietena ei care îi trimite 15000 de poze de la munte și apoi o întreabă cum i se pare și aia și aia și ailaltă, șeful ei care-i reproșează cum nu și-a atins targetul în noiembrie și cum trebuie să dea mai mult că altfel trage echipa în jos, fostul ei care îi spune cum ea n-are niciun hobby și niciun prieten adevărat, iar maică-sa care o întreabă-ntr-una ce face cu banii, apoi e tipul ăla cu care s-a combinat o săptămână și care i-a spus n-ar strica să mai slăbească un pic. Apoi dintr-o dată se face liniște. Liniște și întuneric. Numai știe dacă tot astea au durat o zi sau o săptămână, cert e că s-a trezit cu o voce care ieșea din televizor și o întreba: Știi ce trebuie să faci când ai deja un credit? Să-ți mai iei unul! Enid ia telecomanda și schimbă programul. Are o durere surdă de cap și urechile îi țiuie. Aude pe scară copii care lălăiau un dom, dom să-nălțăm! Mâța mieună flegmatic lângă ea. Își adună puerile și se ridică de pe canapea. Iese pe hol, se uită pe vizor, nu vede nicio mișcare și apoi a deschide ușa ușor cât să poată ieși mâța afară. Se întoarce înapoi în living, se uită în jur și simte cum greața îi inundă ființa. Se îndreaptă spre balcon, în timp ce își caută țigările și bricheta prin buzunarele halatului.

Afară timpul e la fel de cenușiu, doar că acum se lasă seara. Își aprinde o țigară privind la blocurile din jur să vadă unde sunt aprinse instalațiile de Crăciun. Din stradă zgomotele sunt asurzitoare: sirene, claxoane, colindători cu boxe, explozii de petarde, câini care latră speriați, ciori care zboară confuze cât mai departe de haos. Pufnește ușor și se întreabă: ce-o fi așa festiv la seara asta? Își stinge țigara și aruncă mucul pe jos. Se apropie de balustradă și cu o mișcare deloc ezitantă sare în gol de la etajul 7. În dansul ei scurt prin aer, îmbrățișează crengile copacilor din fața blocului aterizând pe spate pe pământul înghețat, cu ochii deschiși și privirea la fel de goală. Câțiva copii care se află pe alee în acel moment încep să țipe alarmând vecinii din bloc și din scările alăturate.

Platoul sonor e complet! Enid își dă ultima suflare cu un zâmbet calm, împăcat.